Cele mai bune filme văzute în 2018

Este încă început de an, deci, încă moment de bilanțuri Smile După Cele mai bune cărți citite în 2018, a venit rândul filmelor.

Mult mai greu de ales un număr rezonabil de filme, pentru că, în 2018, am văzut nu mai puțin de 184 de filme! Cred că este un record pentru mine și, deși mă bucur că am văzut așa de multe, când am constatat la ce număr am ajuns la finalul anului, primul gând a fost: se pare că, în 2018, am fost cam obosită…

Să văd filme este una dintre cele mai plăcute și mai relaxante activități, pe care, recunosc, o aleg mai frecvent în perioadele aglomerate, când sunt prea epuizată pentru a face ceva mai activ…În 2019, îmi doresc să văd ceva mai puține filme și să scriu mai mult și mai des Wink

Las mai jos impresii despre 10 dintre filmele care mi-au plăcut Smile

Breathe (2017)

Cu riscul de a vorbi în clișee, în cea mai mare parte din timp nu ne dăm seama ce înseamnă să fim sănătoși sau, dacă nu complet sănătoși, măcar să ne putem mișca, să putem alege în orice moment să ne ridicăm și să mergem într-o direcție, să putem ridica un pahar la gură și să respirăm nestingheriți. Filme precum Breathe ne reamintesc că se poate și altfel și ne fac să ne întrebăm cât de puternici am fi dacă am fi puși în situații limită precum personajul din această peliculă. Andrew Garfield, pe care am avut ocazia să-l vedem și în Hacksow Ridge, este Robin Cavendish, lovit de poliomielită și căruia medicii nu-i mai dau de trăit decât câteva luni. Împreună cu soția sa, Diana, ia această boală ca pe o provocare și ne oferă o lecție despre încredere, curaj și puterea spiritului.

Arrival (2017)

Am văzut acest film de două ori în decurs de două luni. Arrival şi Povestea vieţii tale (nuvela lui Ted Chiang după care este făcut filmul) nu se adresează doar minţii logice pe care o cunoaştem şi de care suntem mândri, ci mai ales acelei zone din minte pe care nu o cunoaştem, dar care ştie mult mai multe decât noi, şi care, dacă reuşim să o accesăm, ne poate învăţa foarte multe, doar că, probabil, mintea inconştientă are un limbaj pe care trebuie să-l deprindem şi care nu se manifestă prin liniaritatea cu care suntem obişnuiţi. Despre film și despre poveste aflați mai multe aici

Loveless (2017)

A trecut mult timp de când am văzut Loveless și, din păcate, nu am reușit să scriu despre el. Mi-a rămas însă în minte și, cred, în memoria emoțională, golul din oameni pe care regizorul Andrei Zviaghinţev îl denunță în acest film. Un cuplu se desparte și, la fel ca și în A separation al lui Asghar Farhadi, copilul este cel care suferă, dar, spre deosebire de filmul iranian, în Loveless, absența iubirii și, mai grav decât asta, a oricărei emoții, este personajul principal al filmului. Cei doi părinți, împreună cu noii parteneri, sunt absorbiți într-o lume stearpă, golită de orice sens și, deși fiecare își dorește o nouă viață, simți că, dincolo de niște aparențe, de fapt, nimeni nu-și dorește cu adevărat nimic, pentru că nu simte nimic.

Maudie (2016)

Filmul biografic Maudie redă viața lui Maud Lewis, care a trăit între anii 1903 – 1970 în Nova Scotia/ New Scotland, Canada. A fost diagnosticată de tânără cu o artrită reumatoidă, boală care avea să-i deterioreze treptat trupul. Cu toate acestea, nu se lasă copleșită de boală și își urmează pornirea și talentul, devenind celebră prin operele sale. Maudie (Sally Hawkins) nu urmărește faima, își dorește doar să aibă libertatea de a se exprima așa cum simte, iar soțul ei (Ethan Hawke) depășește conflictul interior generat de prejudecățile sociale ale vremii, conform cărora bărbatul era singurul care avea dreptul la celebritate și nu putea trăi în umbra femeii, și îi este alături întreaga viață, sprijinind-o în pasiunea ei. Filmul este emoționant și îmbibat de poezia simplității.

A Woman in Berlin/ Eine Frau in Berlin (2008)

A Woman in Berlin este ecranizarea cărții cu același titlu, publicată la adăpostul anonimatului, dar despre care, ulterior, s-a aflat că ar fi fost scrisă de către Marta Hillers. Povestea este jurnalul unei femei (jucată de Nina Hoss pe care am văzut-o și în Phoenix), în perioada 20 aprilie – 22 iunie 1945, în timpul ocupației Berlinului de către ruși. Cartea a generat un adevărat scandal pe motiv că dezonorează femeile germane, ignorând faptul că, în acele vremuri, femeile rămase singure în Berlin aveau de ales între a “colabora” cu un ofițer rus pentru a obține protecția acestuia sau a se lăsa pradă violurilor celorlalți soldați ruși. Deși jurnalul evocă o supraviețuitoare care nu pozează în victimă, ci povestește cu calm, sânge rece și talent întâmplările la care a fost supusă, mărturiile sunt cutremurătoare. Între timp, a fost publicată și cartea de către Editura Humanitas.

Ferdinand (2017)

Povestea lui Ferdinand the Bull a apărut prima dată în 1938 sub forma unei animații de scurt metraj produsă de Walt Disney, primind un Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj de animație. A fost unul dintre desenele mele preferate în copilărie, așa încât abia am așteptat lungmetrajul Ferdinand! Filmul dezvoltă povestea inițială, o condimentează cu noi personaje descriind tipologii pe care le regăsim în vremurile noastre și, pe lângă amuzament, oferă mai multe lecții de viață pentru copii și nu numai. Pelicula este, astfel, un îndemn pacifist la înțelegere și la temperarea pornirilor violente, un îndemn la a fi mai buni și mai săritori, o încurajare să fim noi înșine, indiferent ce se promovează în jurul nostru, într-o lume în care competiția constantă și victoria, de multe ori, a celor “șmecheri” și nu tocmai buni, ne face să credem că a fi bun și sensibil înseamnă a fi slab.

Loving Vincent (2017)

Loving Vincent ne introduce lumea pictată de Van Gogh, lumea aşa cum o vedea el atunci când îi scria lui Theo că vrea să atingă oamenii prin arta sa, că îşi doreşte ca ei să-i privească tablourile şi să spună Omul acesta simte până în străfunduri, simte cu ardoare.” Filmul îţi dă o stare de bine, de preaplin și, la fel ca tablourile lui Van Gogh, te face să te uiţi la lume cu alţi ochi şi să simţi că viaţa e frumoasă în toate ipostazele şi detaliile ei, pentru că “niciun detaliu al vieţii nu era prea mic sau prea puţin semnificativ pentru el. El aprecia şi iubea totul.” Mai multe despre această animație și despre cum a fost realizată am povestit aici.

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (2018)

Filmul lui Radu Jude nu este unul istoric în sensul clasic, nu vom vedea câmpuri de luptă și nici atmosfera de beligeranță din al doilea război mondial, pelicula având ca subiect realizarea unui spectacol de teatru cu amatori pe tema masacrului de la Odessa.
Pelicula are scopul de a trezi interesul pentru întâmplările de la Odessa, dar înregistrează mai multe reușite: atrage atenția asupra istoriei falsificate pe alocuri, pe care au învățat-o multe generații și iscă discuții pe marginea unor trăsături nu tocmai lăudabile ale românilor și nu mă refer la cruzimea de care au dat dovadă la Odessa, ci la ignoranța în care ne zbatem, la cum înlocuim educația și instruirea cu ideile preconcepute devenite deja mantre de-a lungul anilor, existând în acest sens și trimiteri la acele părți din istorie care au fost umflate de comuniști ca niște baloane de săpun și pe care s-a susținut naționalismul. Mai multe despre film am povestit aici.

7 Años (2016)

Pelicula 7 Años se înscrie în rândul filmelor psihologice care, la fel ca El MetodoExam și Perfetti Sconosciutti, plasează intriga în cadrul unor împrejurări mai puțin obișnuite, după care urmărește și dezvoltă reacțiile personajelor în respectivul context.
Patru prieteni sunt asociați într-o companie de software, fiecare având rolul său în succesul firmei, și așteaptă un control de la fisc, control care va scoate la iveală operațiuni de evaziune fiscală de care au profitat cu toții. Soluția găsită de Carlos, Marcel, Luis și Vero este ca unul dintre ei să se sacrifice și să primească pedeapsa cu închisoare pe 7 ani pentru a-i salva pe ceilalți trei și banii din conturi. Daaar cine este dispus să meargă la închisoare?! Mai multe despre film, aici.

Bohemian Rhapsody (2018)

Bohemian Rhapsody nu mai are nevoie de nicio prezentare, s-a tot scris despre el și de bine, și de rău. Nu contest criticile că filmul nu a prezentat suficient de realist povestea lui Freddy Mercury, că a omis diverse informații importante și că a creat, poate, o imagine artificială formației, dar, pentru mine, este un film care m-a impresionat și de la care am ieșit emoționată. Bineînțeles, muzica a avut rolul ei și asta nu e meritul filmului, ci al geniului Queens, dar nu e singurul motiv pentru care mi-a plăcut. Pe lângă performanța lui Rami Malek, care a redat până la cele mai mici detalii un personaj timid devenit celebru, cu trăsături și atitudini contradictorii, făcându-ne să-i înțelegem mai bine comportamentul, mișcarea scenică și chiar și muzica, Bohemian Rhapsody este pentru mine un film despre cum s-au născut melodiile care ne obsedează. Nu l-am văzut ca pe un film despre persoana lui Freddy Mercury, ci mai mult ca pe unul despre geneza muzicii sale.

Pentru că o listă de 10 filme nu exprimă nici pe departe toate filmele care mi-au plăcut în 2018, vă mai recomand încă 10: El Faro de las Orcas (2016), The Fencer (2015), The young Karl Marx (2017), The Place (2017), Maderlay (2005), About Elly (2009), El Autor (2017), Cold War (2018), Egon Schiele: Death and the Maiden (2016), The Guilty (2018).

Acestea fiind zise, vă urez un 2019 bogat în filme bune! Iar mie îmi doresc să scriu despre mai multe dintre ele Smile 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.