Cele mai bune cărți citite în 2018

Atunci când îți setezi reading challenge-ul pentru noul an, nu se poate să nu arunci o privire peste cărțile pe care le-ai citit și să nu te gândești care au fost preferatele.

În 2018, am reușit să depășesc numărul de 50 de cărți pe care mi-l propusesem citind 53 de cărți, ceea ce nu s-a mai întâmplat demult și nu se va mai întâmpla curând, pentru că, gândindu-mă retrospectiv la timpul “pierdut” în 2018, am ajuns la concluzia că se putea și mai mult, așa încât, pentru 2019, am îndrăznit să-mi propun 60 de cărți Big Smile

Anul 2018 a fost bogat în lecturi de toate felurile, așa încât mi-e greu să fac un top, dar am ales 10 cărți care mi-au plăcut cel mai mult și pe care le semnalez mai jos în ordinea citirii Smile

Adolf H. Două vieţi de Eric-Emmanuel Schmitt este o lecţie despre asumarea propriei vieţi, despre cum binele sau răul se propagă în funcţie de răspunsurile noastre la ceea ce ni se întâmplă şi la ce ascundem în noi, dar şi un exerciţiu de imaginaţie, pornit de la premise reale, foarte captivant, iar pentru această lecţie scriitorul francez a crescut în ochii mei.

Povestea vieții tale de Ted Chiang este o colecție de povestiri, cea care dă titlul colecției fiind cea ecranizată de Denis Villeneuve în Arrival. Ideile din cele opt povestiri pot fi fiecare dintre ele premisă atât pentru un roman, cât și pentru o dezbatere filosofică și, în aproape toate, este vorba, într-un fel sau altul, despre limbaj şi comunicare, despre căutările și sensurile vieții umane, despre nevoia de cunoaștere, abordate într-un cadru SF care împinge limitele realității și ale înțelegerii pentru ca, în final, să avem o înțelegere mai corectă și mai amplă a conceptelor, să putem vedea ansamblul mai bine.

Mâna stângă a întunericului de Ursula K. LeGuin a fost prima mea întâlnire cu scriitoarea americană. Romanul, dincolo de latura SF, explorează o mulțime de idei , fiind zugrăvirea unei lumi mai ales din perspectivă psihologică, filosofică, politică și socială, care ne spune că, în alte condiții biologice și climatice, omenirea ar putea avea alte determinante, ar reacționa altfel și ar evolua altfel. Mâna stângă a întunericului m-a convins și mai am pe lista de citit romane ale Ursulei K. LeGuin.

Civilizația spectacolului de Mario Vargas Llosa este un volum de eseuri în care Llosa se întreabă și ne face să ne întrebăm încotro se îndreaptă cultura. Mai este ea menită să caute și să ofere răspunsuri la întrebările oamenilor cu privire la viață sau, din contră, “a ajuns să fie mai degrabă un mecanism care ne permite să ignorăm chestiunile grave, ne distrage de la ceea ce e cu adevărat serios, ne scufundă într-un “paradis artificial” de moment”?! Asta pentru că, pentru generații la rând, a evita plictiseala, a fugi de orice frământare care ar putea deranja prin recurgerea la divertisment a devenit deja un mod de viață. Cititorii vor cărți ușoare, care să-i distreze, spectatorii vor doar filme care să-i destindă, iar scriitorii și producătorii de filme sau alte manifestări culturale, aflați sub presiunea profitului, caută să producă pe bandă ceea ce cere publicul, adică mai degrabă divertisment decât cultură.

Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului de Yuval Noah Harari. După ce, în Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Harari ne-a povestit istoria altfel, în Homo Deus ne “pregătește” pentru un viitor care, deși incredibil, pare să fie din ce în ce mai aproape. Omenirea se află pe un drum în care paradigma cunoscută se clatină din ce în ce mai mult. Religia este prima care dă semne de “uzură morală”, iar, pe lângă asta, au loc modificări contradictorii, pe de-o parte, omului îi este din ce în ce mai greu să-și găsească sensul pe pământ și, pe de altă parte, prin dezvoltările științifice, omul “riscă” să descopere nemurirea. Cartea este plină de dezbateri și analize și este un “must read”, iar eu sper să-mi găsesc timpul și curajul să scriu despre ea.

Și, deodată, cineva bate la ușă de Etgar Keret. Nici despre această carte nu am apucat să scriu, dar încă zâmbesc atunci când îmi amintesc de colecția de poze scurte a scriitorului israelian. În povestirile incluse în volum, se regăsesc momente de viață, întâmplări amuzante sau frapante, oareșce magie și absurd, într-o scriitură proaspătă, iar cititorul este captivat rămânând cu dorința de a mai citi Keret.

Oryx și Crake de Margared Atwood este un roman în care omenirea se află pe muchia prăpastiei, povestea acoperind două planuri temporale, unul pre-apocaliptic și altul post-apocaliptic. M-a impresionat imaginația scriitoarei mai mult decât în Povestea slujitoarei și am înțeles că Margaret Atwood nu-și propune să ofere soluții și nu urmărește să răspundă întrebărilor pe care cititorul și le poate pune pe marginea poveștii, pentru că, de fapt, tocmai ăsta este scopul: să ne punem întrebări. Am redat pe blog un fragment din Oryx și Crake și, întrucât am apucat să însăilez câte ceva despre această carte, urmează în curând pe Evantai.

Tristețea îngerilor de Jón Kalman Stefánsson este al doilea roman din Trilogia fiordurilor a autorului islandez despre care scriam anul trecut că l-am perceput ca pe un Peixoto nordic. Am regăsit și în Tristețea îngerilor aceeași poezie a lui Stefánsson ca și în Între cer și pământ, romanul fiind, totuși ceva mai alert decât primul. Inima omului este pe lista de citit în curând și intenționez să dedic un articol întregii trilogii.

21 de lecții pentru secolul XXI de Yuval Noah Harari este, din nou, un must read, cu atât mai mult cu cât istoricul și scriitorul israelian ne atrage atenția asupra faptului că nu suntem pregătiți pentru provocările pe care următoarele decenii ni le vor aduce. Harari abordează teme de la educație la pericolele ecologice, de la dezvotările tehnologice la dictaturi digitale, subliniind că există riscul ca noi, oamenii, să devenim irelevanți.

La revedere acolo sus de Pierre Lemaitre mi-a atras atenția după lansarea ecranizării. Am ratat filmul când a rulat în cinematografe, dar, văzând cartea, am zis să merg în ordinea corectă: întâi carte, apoi film. Și foarte bine am făcut, descoperind un scriitor ale cărui cărți le voi mai căuta. Lemaitre povestește cu mult umor întâmplări mai degrabă tragice și cinice de la finalul Primului Război Mondial. Nu am idee dacă există și vreun sâmbure de adevăr în poveste, dar este foarte credibilă, iar autorul are grijă ca, uneori, să rămâi cu râsul înghețat pe buze. În același timp, poveștile personajelor sunt emoționante și romanul se află încă în teancul cu cărți despre care îmi doresc să scriu.

Acestea fiind zise, ca la fiecare început de an, îmi propun să găsesc timpul și starea pentru a scrie mai des și vouă vă doresc un 2019 cu multe lecturi faine și tot ce vă mai doriți! Smile

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.