Zbor deasupra unui cuib de cuci

N-am să scriu doar despre romanul Zbor deasupra unui cuib de cuci, pentru că a fost, practic, ultima formă în care am interacţionat cu povestea.

Văzusem demult filmul regizat de Milos Forman în 1975, dar nu-mi mai aminteam decât vag atmosfera albă din spital şi figura drăcească a lui Jack Nicholson. Acum câteva luni, şcoala de teatru Q-Feel, unde am participat la cursuri de teatru (despre asta o să povestesc pe larg într-o postare dedicată), se pregătea să pună în scenă Zbor deasupra unui cuib de cuci şi am avut marele noroc să fac parte din echipă. Am avut un rol mic, dar mi-a plăcut la nebunie să joc în această piesă!

Evident, primul lucru, chiar înainte de prima repetiţie la care urma să mă duc, am văzut filmul. Wow! mi-am zis, şi, încercând să-mi imaginez o piesă de teatru cu acţiunea filmului, mi s-a părut foarte dificil de jucat, aşa că abia aşteptam să văd cum se poate pune în scenă.

La prima repetiţie, am rămas fără grai şi nu puţine au fost momentele când mi s-a făcut pielea de găină. În general, teatrul e altceva decât filmul, încărcătura emoţională şi participarea sunt mai intense decât în cazul filmelor. Pe de altă parte, filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci nu i se poate reproşa nimic, dar, cu toate astea, emoţia pe care piesa o transmite depăşeşte ceea ce face filmul. Tocmai datorită rolului nu foarte solicitant, am putut să apreciez piesa atât din interior, cât şi din perspectiva de spectator şi, deşi se poate spune că am văzut piesa de n ori, de fiecare dată m-a impresionat.

Zbor deasupra unui cuib de cuci redă viaţa dintr-un ospiciu şi e greu de spus dacă sunt mai nebuni bolnavii, acuţi sau cronici, sau cadrele medicale. Sora şefă, Miss Ratched, controlează tot ce se întâmplă în spital, taie şi spânzură, deşi nu pare niciun moment a fi altceva decât o femeie grijulie şi atentă la nevoile bolnavilor şi tot ceea ce face este spre binele lor. Zilele curg la fel în ospiciu, rolurile fiecăruia sunt deja bine trasate, nimic nu iese din tipar, până când în peisajul monoton apare McMurphy.

Proaspăt scăpat din puşcărie, McMurphy speră ca internarea să-i fie de folos, să scape de condamnări, de muncă, aşa încât vine în ospiciu ca într-o vacanţă de la care se aşteaptă la distracţie. Găseşte o provocare în atitudinea drei Ratched şi i se opune în mod vădit, ceea ce declanşează, iniţial, un război rece, care, cu timpul, devine din ce în ce mai agresiv. McMurphy nu ezită niciun moment să-şi etaleze atitudinea de şmecheraş, iar înfruntarea cerberului spitalului îi va câştiga simpatia bolnavilor.

Nu voi insista asupra poveştii. Cei care o cunosc, s-ar plictisi, iar, dacă nu o cunoaşteţi încă, nu vreau să dezvălui prea multe şi să stric momentele surpriză.

Dincolo de povestea “nebunilor” din ospiciu şi chiar dincolo de realităţile americane ale momentului în care a apărut (1962), Zbor deasupra unui cuib de cuci este la fel de actuală şi astăzi, Ken Kesey scriind despre înfruntarea sistemului, despre manipulare, înfierând societatea pentru imposibilitatea de adaptare a indivizilor, despre maşinăria care controlează totul şi care creează monştri. Orice formă de încălcare a cutumelor sociale, acelea moştenite din generaţie în generaţie, care n-au legătură cu respectarea sau nu a drepturilor celorlalţi, ci mai degrabă cu dreptul de a-ţi decide singur calea şi de a fi liber să alegi una nebătătorită, este catalogată drept inadaptare, iar individul trebuie tratat de îndrăzneala de a ieşi din rând.

În romanul lui Ken Kesey, ospiciul, bolnavii, întâmplările sunt relatate prin vocea lui Chief Bromden, personaj cheie atât în film, cât şi în piesa de teatru, şi, deşi povestea are şi momente cutremurătoare, scriitorul parcă nu le subliniază, le lasă să se evidenţieze singure nedându-le un aer de dramatism. În film, personajul Chief nu este speculat pe cât s-ar fi putut şi lupta împotriva sistemului se concentrează în mediul spitalului, cu greu transpare ideea unui sistem general.

Poate părea subiectiv şi sper să aveţi ocazia să vedeţi piesa ca să mă credeţi, dar varianta pe scenă concentrează cel mai bine şi mai relevant ideile şi generează stările pe care povestea le merită. Piesa Zbor deasupra unui cuib de cuci este adaptare după roman, realizată de Dale Wasserman, care aduce elemente noi şi le potenţează pe cele esenţiale din carte.

Căutând mai multe informaţii despre Ken Kesey şi romanul său celebru, am aflat că scriitorul, s-a oferit voluntar, în 1959, să participe la un program de cercetare finanţat de guvernul SUA care studia efectele drogurilor psihoactive asupra oamenilor, în special LSD, mescalina şi cocaina, şi că experienţa din spital a fost inspiraţia pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci. Informaţia am găsit-o aici şi, la acelaşi link, puteţi vedea şi un filmuleţ foarte interesant.

În final, ţin să redau versurile cântecului din piesa de teatru. Nicio şansă să le uit vreodată, dar vreau să le păstrez în evantai Smile

Patru gâşte într-un stol
Pe-nserate dau ocol
Spre nord se duc
Spre sud se duc
Zboară peste-un cuib de cuc
Zboară, zboară, zboară, zboară…

Şi câteva pasaje din carte:

Am auzit teoria aia a comunităţii terapeutice de destule ori ca s-o pot repeta şi eu de la cap la coadă şi invers – cum insul trebuie mai întâi să se deprindă cu grupul înainte să poată funcţiona într-o societate normală; cum grupul îl poate ajuta pe individ arătându-i unde o ia razna; cum societatea-i aceea care hotărăşte care-i întreg la cap şi care nu, aşa că trebuie să te măsori după calapodul ei. Şi altele de felul ăsta. De fiecare dată când ne vine un pacient nou în secţie, doctorul se avântă în teoria sa; asta-i aproape singura ocazie când ia şi el hăţurile în mână şi conduce şedinţa. Ne zice cum scopul comunităţii terapeutice este instituirea unei ordini democratice în secţie, care să fie condusă în întregime de pacienţi prin votul lor, şi care să conlucreze la producerea de cetăţeni vrednici, numai buni de-a se întoarce. Afară, pe stradă. Vorbiţi, ne îndeamnă el, discutaţi, mărturisiţi. Şi de-auziţi vreun prieten zicând ceva demn de interes în timpul conversaţiilor zilnice, treceţi asta în registru ca să poată citi şi personalul. Chestia asta nu se cheamă “turnătorie”, cum i se zice prin filme, ci o mână întinsă semenului vostru. Aduceţi la lumină vechile păcate ca ele să poată fi spălate în văzul tuturor.

Ştiţi, primul lucru care m-a nedumerit în legătură cu fundătura asta, a fost că nimeni nu râde. N-am auzit un singur hohot sănătos de râs de când am intrat pe uşă, ştiţi asta? Dom’le când îţi pierzi râsul, îţi pierzi pământu’ de sub picioare.

Atâta ştiu: nimeni nu-i ăl mai mare din lume, asta în primul rând, şi din câte văd eu toţi îşi cheltuiesc viaţa încercând să-i sfâşie şi să-i facă mai mititei pe ceilalţi.

Tata zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc, într-un fel sau altul, să faci ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te îndărătniceşti ca un catâr şi să faci toate pe dos, în ciuda lor.

Facebook comments:

6 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.