Arrival (2016) şi Povestea vieţii tale. Cartea şi filmul

Am văzut Arrival la puţin timp după lansare, adică acum mai bine de un an, şi am ieşit de la film într-o stare de genul: habar n-am dacă am priceput ceva, dar l-aş revedea acum, m-a emoţionat şi am fost convinsă că e ceva mai mult acolo, că e un film care nu vorbeşte direct minţii, ci ajunge la spectator pe alte căi. Nu, nu e vreun sirop sau vreo peliculă încărcată de emoţii, ci un film pentru care mintea are nevoie de pregătire şi de la care am plecat cu o mulţime de întrebări şi cu senzaţia că da, aşa este, dar fără a şti prea bine ce înseamnă “aşa”.

Mi-era clar c-o să-l revăd, am zis să treacă puţin timp pentru a reveni la el şi iată că apare la Nemira cartea Povestea vieţii tale de Ted Chiang, o colecţie de povestiri ale scriitorului american, cea care dă titlul volumului fiind chiar povestea ecranizată de Denis Villeneuve. Am luat cartea, am citit-o şi am revăzut filmul cu nişte ochi ceva mai adaptaţi la ideile abstracte despre timp şi limbaj.

Subiectul filmului cred că este deja foarte cunoscut. Vin extratereştrii! Nu se bate nimeni cu nimeni, nu vin nici Bruce Willis, nici Will Smith să salveze omenirea, extratereştrii sunt pasivi şi paşnici, aşteaptă doar să-i înţelegem. Dar cum să comunicăm?! Louise Banks (Amy Adams) este profesoară de lingvistică şi este convocată pentru a descifra limbajul extratereştrilor. Numai că ei nu vorbesc, scot nişte sunete neinteligibile, dar, puţin câte puţin, comunicarea se dezgheaţă, pentru că dr. Banks recurge la limbajul scris, învăţând astfel Heptapoda B, cum este denumită forma de comunicare scrisă a extratereştrilor.

Înţelegem pe parcurs că, nici în ce priveşte vorbitul, nici în ce priveşte scrisul, limbajul extratereştrilor nu seamănă deloc cu al nostru şi apare întrebarea: modul de gândire, de percepţie şi de raportare la exterior este determinat de limbaj, de modul de comunicare?

Existenţa umană este strâns legată de noţiunea de timp. Totul se desfăşoară liniar, unidirecţional, într-o curgere cronologică, evenimentele se succed unele după altele şi noi înşine suntem definiţi de timp înaintând de-a lungul unei axe. Nu putem vedea viaţa altfel, nu ne putem vedea pe noi altfel decât ca pe o succesiune de trăiri, momente, bucurii, speranţe, suferinţe, evoluţii, transformări. Simultaneitatea ne este străină. Suntem construiţi pe axa înainte-înapoi, avem faţă şi spate şi ne sunt familiare sau chiar ne ghidăm după concepte precum trecut, prezent, viitor, acum, curând, înainte, înapoi…Gândim secvenţial şi comunicăm la fel.

Extratereştrii, în schimb, arată precum nişte caracatiţe cu şapte braţe, de unde şi denumirea de heptapozi, nu au faţă şi spate şi se deplasează  prin plutire. Scrisul lor nu este unul liniar, unidirecţional, nu scriu nici de la stânga la dreapta, nici de la dreapta la stânga, nici pe direcţia sus-jos, ci proiectează însemnele circular. Nu exprimă noţiunile pe rând, ci ca pe un “şirag de insecte stilizate”, cunoscând “cum va arăta întreaga frază încă înainte să fi scris primele semne”, semne care curg unele din altele, dar fără succesiune liniară.

Louise Banks le numeşte “semagrame” şi, încet, încet, învaţă şi începe să înţeleagă din ce în ce mai bine ce înseamnă să te exprimi astfel.

Am exersat Heptapoda B cu orice ocazie, atât cu ceilalţi lingvişti, cât şi de una singură.[…] Cu timpul, frazele scrise de mine au căpătat o formă distinctă şi erau mai legate. Am ajuns la un punct în care lucram mai bine dacă gândeam mai puţin. În loc să-mi programez cu grijă fraza înainte de a a o scrie, începeam să scriu direct. Caracterele scrise primele se dovedeau la final a fi compatibile cu informaţia pe care voiam să o transmit.[…]
Ideea gândirii într-un mod lingvistic, dar non-fonologic, mă intrigase întotdeauna. Aveam un prieten născut din părinţi surzi. A crescut utilizând LAS – Limbajul American al Semnelor – şi îmi spunea că de multe ori gândea în LAS, nu în engleză. Mă întrebam mereu cum era să ai gândurile codificate într-un limbaj manual, să raţionezi folosindu-te de o pereche de mâini interioare în loc de o voce interioară.
Cu Heptapoda B experimentam ceva la fel de străin: gândurile mele au devenit codificate grafic. Aveam în cursul zilei momente asemănătoare unei transe în care gândurile nu-mi erau exprimate cu voce interioară, ci vedeam cu ochii minţii semagrame care încolţeau şi înfloreau ca florile de gheaţă pe un geam.
Pe măsură ce deveneam mai fluentă, desenele semagrafice erau pe deplin formate, iar eu reuşeam să articulez din prima încercare idei foarte complexe. Dar procesele mele mentale nu au devenit mai rapide. În loc să se grăbească spre înainte, mintea mea căuta simetria în semagrame. Ele păreau să formeze mai mult decât un limbaj, erau mai degrabă mandale. Mă regăseam de multe ori într-o stare meditativă, contemplând modul în care premisele şi concluziile sunt interşanjabile. Felul în care propoziţiile erau conectate nu revela o anume direcţie, nu exista un “tren al gândurilor” care să se mişte pe o rută prestabilită, toate componentele actului gândirii aveau aceeaşi vigoare, toate având aceeaşi prioritate.

Atunci când învăţăm o limbă străină, creierul nostru se transformă şi se creează noi circuite neuronale, pentru că însuşi modul de a gândi depinde de limba în care gândeşti, iar învăţarea unei limbi străine dă creierul posibilitatea să creeze alte conexiuni şi minţii să înţeleagă lucrurile altfel, să schimbe unghiul din care priveşte. Mă întrebam, pornind de la această idee, ce înseamnă faptul că unora le vine foarte uşor să înveţe o limbă străină, în timp ce altora le este mai greu, oare are legătură cu capacitatea de transformare a creierului sau cu deschiderea minţii spre a privi realitatea în mai multe feluri, spre a o vedea din mai multe perspective?!

Astfel, pe măsură ce deprinde Heptapoda, percepţiile lui Louise asupra realităţii se schimbă. Limbajul învăţat i-a creat o gândire circulară, ceea ce a dus la o percepţie circulară a timpului. Timpul nu mai reprezintă linia dintre momente, ajungând ca, uneori, să nu mai existe deloc şi evenimente din viaţa ei să se petreacă în acelaşi timp.

Oameni au dezvoltat un mod secvenţial de percepţie, iar heptapozii au dezvoltat un mod simultan de percepţie. Noi experimentăm evenimentele într-o ordine, iar ei percep relaţia de cauză-efect dintre evenimente. Ei experimentează toate evenimentele în acelaşi timp şi înţeleg finalitatea ascuns care le unifică.
Pentru heptapozi, toate limbajele sunt executabile. În loc să folosească limbajul pentru a informa, ei îl folosesc pentru a transpune în realitate.

Citind în povestea lui Ted Chiang aceste rânduri, mi-am amintit de Laur de Evgheni Vodolazkin şi percepţia personajului asupra timpului.

Am să-ţi spun ceva ciudat. Mi se pare din ce în ce mai mult că nu există timp. Totul există pe lume în afara timpului, altfel cum aş putea eu şti viitorul de vreme ce nu a fost? Cred că timpul ne este dat din mila Domnului, ca să nu ne încurcăm, căci nu poate conştiinţa omului să primească în ea toate evenimentele odată. Noi suntem închişi în timp din cauza slăbiciunii noastre.

Cam despre asta e vorba, conştiinţa noastră nu poate (încă) să perceapă totul deodată, aşa încât avem nevoie de liniaritatea timpului. Liniaritatea şi simultaneitatea pot aduce în discuţie foarte multe concepte, cum ar fi şi cel de liber arbitru. Mai există liber arbitru atunci când ştii tot ce se va întâmpla? Sau, dacă ştii ce se va întâmpla este pentru că aşa va fi şi, deci, la ce mai poate servi liberul arbitru?

În timp ce, în povestea lui Ted Chiang, Louise nu intervine în desfăşurarea întâmplărilor, în film, se foloseşte puţin de capacitatea de a interveni şi a schimba cursul evenimentelor, regizorul alegând să transmită că  liberul arbitru ar exista şi dacă am avea capacitatea de a vedea totul.

Sunt mai multe diferenţe între poveste şi film, acesta din urmă folosind mai mult acţiunea decât reflecţiile personajului pentru a ne spune ce se petrece cu Louise, dar ele se completează şi cred nu pot fi înţelese la fel de bine individual. Sunt precum heptapoda şi numai împreună pot transmite într-adevăr ideile şi stările. Dacă aş fi citit cartea înainte, nu cred că aş fi reuşit să creez în imaginaţie reprezentarea grafică a heptapodei şi a extratereştrilor, imagini necesare pentru a înţelege ideile, în timp ce, după ce-am văzut filmul, fără să fi citit cartea, rămăsesem cu senzaţia că-mi scapă printre degetele adevăratele mesaje.

Învăţarea heptapodei mi-a amintit de plasticitatea creierului, care are capacitatea de a descifra orice limbaj, după cum arată David Eagleman, autorul cărţii Incognito, într-un episod al filmului The Brain, printr-o demonstraţie în care un subiect primeşte, printr-o vestă dotată cu electrozi, mesaje sub formă de impulsuri electrice şi, în timp, creierul învaţă să descifreze mesajele pe baza senzaţiei produse de impulsuri.

Revenind la Arrival şi Povestea vieţii tale, acestea nu se adresează doar minţii logice pe care o cunoaştem şi de care suntem mândri, ci mai ales acelei zone din minte pe care nu o cunoaştem, dar care ştie mult mai multe decât noi, şi care, dacă reuşim să o accesăm, ne poate învăţa foarte multe, doar că, probabil, mintea inconştientă are un limbaj pe care trebuie să-l deprindem şi care nu se manifestă prin liniaritatea cu care suntem obişnuiţi.

Venirea extratereştrilor este mai mult un prilej de autocunoaştere pentru omenire şi ne oferă posibilitatea să înţelegem că suntem un tot, atât fiecare dintre noi în interior, format din mai multe straturi de minte, cât şi cu lumea exterioară, noi oamenii. “Mântuirea” nu este un rai oferit cadou pentru că suntem cuminţi, ci cred că înseamnă chiar evoluţia noastră spre o contopire sau măcar o împăcare a straturilor interioare şi, la fel, o comunicare şi colaborare umană mai strânse, pentru că aceeaşi energie curge prin noi.

În aproape toate povestirile lui Ted Chiang este vorba, într-un fel sau altul, despre limbaj şi comunicare, dar mai multe detalii despre aceste povestiri, atunci când am să povestesc despre carte.

Deocamdată recomand Arrival şi Povestea vieţii mele Smile

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.