10 distopii care ne pun pe gânduri

Am ales 10 distopii care mi-au plăcut de-a lungul timpului şi despre care am povestit pe Evantai. Îmi sclipesc ochii imediat ce aud despre vreo distopie şi scriu acest articol atât pentru a vă recomanda aceste cărţi, cât şi pentru a vă ruga să-mi îmbogăţiţi lista cu noi sugestii de distopii pe care să le devorez! Smile

Am citit destul de târziu romane incluse în categoria “distopie”, dar am devenit iremediabil dependentă, aşa cum recunosc că văd filme despre diverse sfârşituri ale lumii, chiar dacă sunt filme considerate proaste, în care întâmplările şi firul acţiunii sunt puerile, doar pentru a vedea cum a fost imaginat sfârşitul lumii sau lumea post-apocaliptică.

Probabil că avem, uneori, nevoie de aceste poveşti pentru a aprecia lumea în care trăim – ea însăşi o distopie – şi a avea impresia că putem preveni cele mai grave variante de deznodământ, mai ales că, în majoritatea distopiilor, există cel puţin o speranţă, un licăr de lumină. Cred că distopiile au menirea să ne modifice percepţia, să ne stimuleze la a privi lumea şi multiplele posibilităţi din mai multe unghiuri.

Termenul “distopie” este un cuvânt modern, construit prin opoziţie cu “utopie” şi desemnând o lume imaginată şi negativă. Dacă ne gândim la perioada anterioare celei prezentate în distopii, despre care se povesteşte la trecut în aceste romane, orice distopie porneşte, de regulă, de la o utopie, de la o lume imaginată a fi mult mai bună decât cea existentă, o orânduire spre care omenirea porneşte încrezătoare, dar care se dovedeşte a fi un fiasco. Am putea spune că orice ideologie şi orice program politic pot părea, la început, nişte utopii şi, pe măsură ce sunt puse în practică, devin nişte distopii transpuse în realitate Big Smile

Într-o ordine aleatorie – nu le pot aşeza într-un top – cele 10 distopii care mi-au dat de gândit, care m-au făcut să imaginez la rândul meu nişte “cum ar fi dacă…” în variante distopice şi pe care vi le recomand Smile

1. O mie nouă sute optzeci şi patru de George Orwell

În anul 1984 (cartea a apărut în 1949), urmare a unui război nuclear, nu de proporţii devastatoare, dar suficient de puternic, lumea era împărţită între trei super puteri: Eurasia, Estasia şi Oceania, aflate în continuă dispută pentru supremaţie. Povestea lui Orwell se petrece în Oceania, mai exact în Londra, Oceania fiind imperiul care cuprindea cele două Americi, Marea Britanie, Australia şi regiunea de sud a Africii.

Tot ceea ce credem noi despre viaţă, despre oameni, despre motivaţii, despre trecut, prezent, viitor, despre aproape orice, se inversează. Dacă suntem tentaţi să credem că viitorul este, măcar uneori, o chestiune de alegere, în romanul lui Orwell, trecutul este întotdeauna o chestiune de alegere, este în continuă schimbare, nu în realitate, ci numai în ce priveşte orice posibilă dovadă, evidenţă a lui, pentru că Partidul este cel care dictează trecutul…(citeşte mai mult)

2. Minunata lume nouă de Aldous Huxley

Am trăit din plin uimirea şi o admiraţie fără limite faţă de geniul Aldous Huxley, iar în minte încă mi se învârte ceea ce am citit, fără a putea spune care din ideile cărţii m-a impresionat mai mult: ideea de programare mentală, hipnopedia practicată în roman, care, cel puţin în 1932 când a fost scris, nu cred că fusese atât de analizată şi despre care nu se ştiau, probabil, câte se ştiu, de exemplu, astăzi, ideea că, indiferent de epocă, de societate, suntem fiinţe condiţionate prin imitaţie, uneori chiar în ciuda prealabilei programări mentale, ideea că exact valorile în care credem (liberul arbitru, familia, iubirea, emoţiile etc), despre care am jura că se regăsesc în codul genetic, că fac parte din noi, sunt, de fapt, rezultatul aceleiaşi programări mentale care există dintotdeauna.

Odată cu lansarea modelului Ford T, se pun bazele unei noi ere, era Ford – o perioadă total diferită de orice a cunoscut omenirea până atunci. Acţiunea cărţii se petrece în anul 632 al Erei Ford şi fac o enumerare sumară a caracteristilor noii ere: mame şi taţi nu mai există, copiii nu mai sunt născuţi, ci “decantaţi“, adică obţinuţi în diverse centre specializate, precum Centrul de Incubaţie şi Condiţionare pentru Londra Centrală; relaţiile dintre bărbaţi şi femei sunt complet liberalizate (“toţi suntem ai tuturor celorlalţi”), fiind încurajată practicarea de jocuri erotice încă din copilărie, iar relaţiile monogame fiind considerate o adevărată ameninţare la adresa ordinii sociale…(citeşte mai mult)

3. Undeva, cândva, suave păsări cântătoare de Kate Wilhelm

Undeva, cândva, suave păsări cântătoare se petrece într-un viitor nu foarte îndepărtat, când, pe fondul unei majore crize economice combinată cu o criză ecologică, omenirea se află în pericol de dispariţie. Puţinii oameni rămaşi, cel puţin în America, unde este localizată povestea, recurg la clonare pentru ca rasa umană să existe în continuare.

Omul nou, clona, este o combinaţie foarte stranie între sensibilitate, empatie şi un comportament robotic, în acelaşi timp, cumva imaginea unui om în care lipseşte complet legătura între afect şi intelect, în care, de fapt, intelectul este redus la sarcinile trasate şi la respectarea regulilor… (citeşte mai mult)

4. Eseu despre orbire de José Saramago

Ca şi în alte romane ale lui Saramago, undeva, nu ştim unde, într-un oraş mare cu de toate, de la supermarketuri la bănci şi bursă, într-o zi, aşteptând verdele semaforului, un bărbat orbeşte. În mod straniu, nu i se întunecă vederea, ci totul devine alb, un alb luminos care ascunde totul. Merge de urgenţă la medic, acesta din urmă este, însă, depăşit complet de maladia neobişnuită. Puţin câte puţin, din ce în ce mai mulţi oameni orbesc, inclusiv medicul, cu o singură excepţie: soţia medicului.

La fel ca în societatea “normală”, comunitatea obligată la convieţuire şi izolare adăposteşte diverse tipuri de oameni…altruişti gata să se sacrifice pentru alţii, hoţi gata să înşele, şmecheri care caută să profite de neputinţa celorlalţi. Te-ai aştepta, poate, ca oamenii loviţi de aşa o nenorocire să devină solidari, să realizeze că depind unii de alţii şi că, mai mult decât oricând, sunt cu toţii la fel, dar nu…(citeşte mai mult)

Cartea lui Saramago a fost ecranizată în pelicula Blindness.

5. Pianul mecanic de Kurt Vonnegut

De ce nu înţelegem odată că nu avem nevoie de atât de multe?! Când o să ne dăm seama că fericirea stă în simplitate, în apusuri şi că o putem respira oricând?! Nu există oare pericolul ca robotizarea să ne atingă şi pe noi?

Cam asta se întreabă şi Paul Proteus, eroul primului roman al lui Vonnegut, care visează la viaţa simplă, în mijlocul naturii, din vremea când lumea nu era încă atât de automatizată. Romanul este scris în 1952, iar acţiunea se petrece în viitor când, după un al treilea război mondial, americanii inventează din ce în ce mai multe mecanisme sofisticate, astfel încât forţa de muncă umană este înlocuită treptat de roboţi, singurii oameni care-şi mai găsesc locul în vreo activitate fiind inginerii, managerii, funcţionarii publici şi experţii. Cartea lui Vonnegut era, la momentul apariţiei, un avertisment referitor la tendinţa de a automatiza şi eficientiza totul…(citeşte mai mult)

6. Posibilitatea unei insule de Michel Houellebecq

Într-o epocă imediat următoare epocii de consum în care trăim, se pun bazele unei noi omeniri, dacă o putem numi aşa. Romanul este compus din jurnalele personajului Daniel şi ale clonelor sale ulterioare, construind astfel evoluţia omenirii din prezent până peste vreo câteva mii de ani. Clonele sunt “neo-umanii” şi duc o existenţă de neînţeles pentru noi, complet anostă, fără emoţii, fără interacţiune umană directă, singura formă de interacţiune fiind computerizată…(citeşte mai mult)

7. Noi de Evgheni Zamiatin

Se pare că Noi ar fi primul roman distopic, scris în anii 1920, şi că din el s-ar fi inspirat şi Aldous Huxley pentru Minunata lume nouă, şi George Orwell pentru O mie nouă sute optzeci şi patru. Zamiatin reuşeşte însă mai bine decât succesorii săi să redea povestea din ochii unui personaj spălat pe creier.

D-503 trăieşte într-o lume în care oamenii sunt numere aflate într-o continuă transparenţă. Locuiesc în camere de sticlă, cu storuri care pot fi trase numai în Orele Personale, în care este aprobată prealabil apropierea fizică, aspect foarte bine reglementat, ca act necesar pentru sănătate, fără sentimente, fără copii şi familii. În afara acestor ore, totul este la vedere. Şi de ce n-ar fi?! Nimeni nu are nevoie de intimitate, nimeni nu se gândeşte la altceva decât la munca pe care o are de făcut, la mulţumirea şi recunoştinţa pentru Binefăcător, conducătorul Statului Unic…(citeşte mai mult)

8. Instalarea fricii de Rui Zink

Ei, cum ar fi dacă într-o bună zi (sau nu chiar bună), v-aţi trezi la uşă cu doi indivizi, echipaţi cu trusă de scule şi puşi pe treabă de parcă ar fi venit să vă instaleze ultimul tip de cablu tv, care vă spun: “Am venit să instalăm frica”?! Eu una cred că le-aş spune “nu, mulţumesc, am şi-aşa destule de-astea inutile instalate pe la mansardă”. Dar în romanul lui Rui Zink nu e loc de negociere, viaţa trebuie trăită în frică, pentru că frica “E educativă. Este forma cea mai frumoasă de a explica lumea şi de reglementa lumea.” 

Distopie şi nu chiar Instalarea fricii, pentru că secolul XXI este descris deja ca “Age of Anxiety”. Trăim adică o perioadă în care frica sau cel puţin neliniştea sunt la ordinea zilei…(citeşte mai mult)

9. Peştera de José Saramago

Ca un avocat al diavolului, Jose Saramago pune faţă în faţă, de-a lungul cărţii, mai multe idei antagonice, susţine progresul cu argumente imbatabile şi cu formulări aproape imposibil de contrazis, dar transmite şi nostalgia trecutului, creionează lumi izolate care nu ar putea exista simultan în acelaşi spaţiu, dar care există fiecare, perfect justificat şi cât se poate de realist.

“Centrul” din Peştera este construcţie enormă, reunind spaţii de locuit, magazine, locuri de agrement, unde locuitorii sunt fericiţi dacă au ferestre cu vedere spre exterior, pentru că, deşi nu văd decât terenuri virane, nu sunt nevoiţi să asiste constant la zumzetul Centrului, unde aceste ferestre sunt ţinute permanent închise din cauza aerului condiţionat…unde oamenii sunt permanent monitorizaţi mai mult sau mai puţin discret, de unde nu este nevoie să ieşi pentru a vedea natura, pentru a simţi razele soarelui sau ploaia, pentru că există camere ce imită perfect orice fenomene ale naturii…(citeşte mai mult)

10. Supunere de Michel Houellebecq

Supunere este o distopie politică, dar semnalul de alarmă pe care-l trage romanul nu este neapărat unul politic. După părerea mea, dacă nu era islamismul, era altceva, care s-ar fi găsit în zonă opusă Occidentului în acest moment, şi nu consider că “miza” este islamizarea Franţei, ci faptul că societatea occidentală se află într-un impas, un vid de ideologie, de valori, de sens, iar pericolele pe care un astfel de vid le poate determina sunt fie conflicte generalizate, fie adoptarea pe negândite a oricărei forme de conducere care ar promite umplerea golurilor, oferirea unui sens, a unor linii directoare. Cu alte cuvinte, Occidentul ar face bine să-şi găsească repede nişte repere, valori ce ar putea supravieţui vreme îndelungată, altfel “brambureala” şi senzaţia de lipsă de scop parcă “ar cere” nişte “ordine” impusă…(citeşte mai mult)

Şi, în final, ce distopii faine îmi recomandaţi?

Sursă foto articol – Dystopia de Alise Loebelsohn

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.