Un portret realist al societății românești. Filmul „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”

Filmul lui Radu Jude trebuie privit ca un apel la curiozitate, un îndemn de a explora istoria și din alte surse decât manualele școlare din care, cel puțin în perioada în care am învățat eu, lipseau multe decenii sau erau încă tributare istoriei mistificate de comuniști. Este, până la urmă, un apel la conștientizare.

Am aflat despre episodul Odessa recent, acum vreo trei ani, absolut întâmplător, căutând, cu ocazia Festivalului George Enescu, despre Simfonia nr. 13 de Dmitri Shostakovich, denumită și Babi Yar, o localitate din Ucraina unde a avut loc un masacru al evreilor, “depășit doar de cel înfăptuit la Odessa de către germani și români”, conform wikipedia. Discutând cu alte persoane despre asta, am constatat că nu eram singura ignorantă, că foarte puțină lume a auzit despre întâmplările din 22-25 octombrie 1941.

Cunoaștem, însă, foaaarte bine celebrele lamentări sau împăunări – depinde de subiectul discuției și de cum privești – pe ideea că noi, românii, nu am dus războaie de cucerire, nu am făcut rău, doar ne-am apărat, prezentându-ne astfel ca pe niște blajini ai istoriei. Nu e complet greșit, dar se pare că nici complet adevărat și că, atunci când au avut ocazia “să se exprime” în raport cu “un dușman” care n-avea puterea să domine sau să riposteze, românii s-au dovedit la fel de “barbari” precum cotropitorii de care ne-am plâns toată istoria.

Radu Jude găsește o formulă interesantă pentru a ne atrage atenția asupra episodului în care românii au dovedit impulsivitate și cruzime omorând atât de mulți evrei, încât România s-a “calificat” drept a doua dintre țările europene la crime antisemite, după Germania.

Filmul nu este unul istoric în sensul clasic, nu vom vedea câmpuri de luptă și nici atmosfera de beligeranță din al doilea război mondial, pelicula având ca subiect realizarea unui spectacol de teatru cu amatori pe tema masacrului de la Odessa.

Regizoarea spectacolului, Mariana Marin, jucată de Ioana Iacob, iși dorește ca punerea în scenă a piesei să atragă atenția și, eventual, să genereze un șoc în rândul spectatorilor care, așa cum spune producătoarea Ada Somolon despre spectactorii filmului, să devină curioși în a afla mai multe despre subiect:

“dezbaterea acestui subiect şi aducerea lui la lumină. Exact asta, a reuşi să facem un spectator, doi, şapte, 42, să se ducă şi să încerce să afle mai mult despre toată povestea asta, ce n-au fost învăţaţi la şcoală nici în anii 80, nici în anii 90 şi nici astăzi. Pentru mine asta e carenţa maximă… nici să-l aplaude, nici să-l blameze, nu asta aştept de la publicul acestui film, ci să meargă şi să caute un pic mai mult, să încerce să afle un pic mai mult, să vadă de unde vin aceste prejudecăţi existente”

Mariana Marin duce o adevărată luptă de conștientizare și lămurire a celor din jur, începând de la prieteni și colaboratori și până la reprezentantul Primăriei, domnul Movilă. Acesta are misiunea de a o convinge să renunțe la scenele care arată prea fățiș ororile săvârșite de armata română, amenințând-o chiar cu oprirea spectacolului dacă nu se supune acestei cenzuri.

Discuțiile cu Movilă, jucat de Alexandru Dabija, sunt adevărate dezbateri. Mariana Marin susține că spectacolul trebuie făcut, că oamenii trebuie să vadă și să accepte ce s-a întâmplat, iar Movilă, un personaj mult prea instruit și cultivat pentru a fi reprezentant al Primăriei, insistă că oamenii vor să vadă lucruri frumoase, să se destindă, așteaptă un spectacol de celebrare a armatei române și a soldaților care au dus acele lupte grele și că, dacă vrea musai masacre și scene negre ale istoriei, să facă un spectacol despre comunism, închisorile comuniste și victimele acestora.

Esența filmului stă exact în replica regizoarei, pe care n-am reținut-o exact, dar care spunea că da, suntem de acord să vedem drame cu comunism, pentru că românii pot susține că au fost victime, dar nu suntem în stare să acceptăm că am fost și călăi, iar spectacolul va deranja exact pentru că ne plasează într-un rol care nu ne place.

Citatul din titlul peliculei aparține viceprim-ministrului Mihai Antonescu, care a ordonat migrarea evreilor din Basarabia și Bucovina dincolo de granițe, discursul întreg al acestuia fiind: „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebue zvârlit peste graniță…Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională… Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege… Deci, fără forme, cu libertate completă.”

Filmul are scopul de a trezi interesul pentru întâmplările de la Odessa, dar înregistrează mai multe reușite: atrage atenția asupra istoriei falsificate pe alocuri, pe care au învățat-o multe generații și iscă discuții pe marginea unor trăsături nu tocmai lăudabile ale românilor și nu mă refer la cruzimea de care au dat dovadă la Odessa, ci la ignoranța în care ne zbatem, la cum înlocuim educația și instruirea cu ideile preconcepute devenite deja mantre de-a lungul anilor. Mai multe momente din film conțin trimiteri la acele părți din istorie care au fost umflate de comuniști ca niște baloane de săpun și pe care s-a susținut naționalismul.

Finalul, prin reacția spectatorilor la piesa pusă în scenă, este un fel de reality check amintindu-ne că cei mai mulți suntem ignoranți în materie de istorie, că de-a lungul deceniilor, în România a fost cultivat antisemitismul și că, după cum putem vedea și în această perioadă prin social media și la televizor, suntem corigenți la toleranță și încă îndoctrinați cu tot felul de discriminări.

Pelicula respiră un aer de revoltă, un protest cultural răzbate din multe scene, discuții și momente amuzante, un umor negru în care vedem foarte bine reflectată fața societății noastre, în care o mică parte (prea mică) s-a orientat spre o abordare și educație într-un spirit democratic, dornică de cunoaștere, de înțelegere și de asumare a trecutului, în timp ce mare parte din autorități și din populație rămâne încapsulată în aceleași gogoși naționaliste, intenții de cenzură și porniri autocratice.

Filmul nu va fi pe placul tuturor, dar eu zic că este un must-see! În plus, este propunerea României la Oscar și, poate în mod subiectiv pentru că mie mi-a plăcut foarte mult, chiar cred că are șanse!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.