Phoenix

Phoenix (2014)
Regie: Christian Petzold
Scenariu: Christian Petzold, Hubert Monteilhet (roman)
Distribuţie: Nina Hoss, Ronald Zehrfeld, Nina Kunzendorf

Filmul lui Christian Petzold spune multe, dar te lasă cu şi mai multe întrebări, fiind o ocazie pentru a-ţi lămuri propriile viziuni despre curaj, iubire, trădare, ataşament faţă de sine şi de propria viaţă şi alte asemenea.

Nelly (Nina Hoss), o fostă cântăreaţă care părea a avea lumea la picioare, revine după o experienţă traumatizantă într-un lagăr de concentrare, desfigurată şi complet debusolată, incapabilă să se bucure de darul supravieţuirii, astfel cum o încurajează prietena ei, Lene, cel puţin nu până nu înţelege ce s-a întâmplat şi până nu-şi găseşte soţul. După o operaţie de reconstrucţie a feţei, încă în curs de recuperare, într-un Berlin devastat, începe să-l caute pe Johnny, fost pianist renumit, şi-l găseşte în postura de băiat bun la toate în barul Phoenix. Nu atât barul, cât mai ales experienţa lui Nelly, renaşterea ei, dă titlul filmului.

Phoenix1

Johnny nu o recunoaşte şi pe tot parcursul vizionării, ca şi după aceea, suntem bântuiţi de întrebarea (uimirea) “cum de n-o recunoaşte?!”, să fie pur şi simplu un refuz de a vedea evidenţa sau, atunci când trecem prin experienţe traumatizante şi interiorul nostru suferă schimbări esenţiale, devenim de nerecunoscut inclusiv la exterior?! Suntem mai mult decât trăsăturile fizice, detaliile care ne compun aspectul, suntem expresie, mimică, energie şi, aşa cum un actor poate deveni de nerecunoscut întrând în pielea unui personaj, la fel şi noi înşine putem deveni alţii şi alţii, cum spunea şi Evgheni Vodolazkin în Laur:

A avut patru nume diferite, pe etape. Ceea ce poate fi considerat un privilegiu, de vreme ce viaţa omului nu este uniformă. Uneori se întâmplă ca părţile ei să aibă prea puţin în comun. Atât de puţin, încât poate să pară că au fost trăite de oameni diferiţi. În asemenea cazuri, n-ai cum să nu te miri că toţi aceşti oameni poartă acelaşi nume.

Johnny vede, totuşi, o asemănare cu soţia lui declarată moartă şi îi propune să joace rolul acesteia, să apară în faţa întregii familii pentru a putea dobândi moştenirea părinţilor ei şi aici începe jocul dificil al lui Nelly (şi jocul superb al Ninei Hoss). Nu trebuie să-şi interpreteze prea bine propriul rol, se teme ca Johnny să n-o reunoască înainte de a pune cap la cap informaţiile din perioada arestării şi de a înţelege ce s-a întâmplat, dacă a fost trădată de soţul ei sau nu. Pe de altă parte, sunt momente în care, deşi se doreşte convingătoare în rolul său, parcă reuşeşte prea greu să reintre în propria piele, în cea care a fost cândva. Interesantă ideea de a eşua în a fi tu însuţi.

Phoenix2

Încearcă să-l convingă pe Johnny că soţia lui ar fi venit devastată din lagăr, în niciun caz elegantă, surâzătoare şi veselă cum insistă el că trebuie să apară la întâlnirea cu familia. Susţine că oamenii vor frumuseţe, bucurie, nu feţe şi personalităţi marcate de suferinţă, aparenţa fiind cea care le va spune fără dubiu că Nelly s-a întors. Nu putem şti cât este calcul şi cât este nostalgie în această regizare minuţioasă a întoarcerii soţiei, cât este dorinţa de a obţine moşternirea şi cât este nevoia de a-şi revedea soţia aşa cum o ştia, de a nega drama şi transformarea.

Şi aici intervine problema trădării. Christian Petzold nu tranşează această dilemă şi nu judecă potenţiala trădare, rămânându-ne nouă să facem asta şi să ne întrebăm ce înseamnă curajul şi cât de condamnabil este cel care, poate, n-a avut tăria să-şi acopere soţia până la capăt. Trăim în vremuri în care curajul înseamnă să spunem deschis ce gândim, ce simţim, ce ne deranjează sau să postăm ceva de natură a face valuri pe facebook, pe bloguri sau alte platforme şi, cu toate astea, cei mai mulţi suntem tentaţi să judecăm aspru un personaj care, pe timp de război, în momente de şantaj, ameninţări şi torturi, care pentru noi sunt doar nişte noţiuni abstracte, cedează. Nu sunt oare curajul, respectiv slăbiciunea, nişte chestiuni care ţin de educaţie, de obişnuinţă, de experienţă, de mediu în care trăim şi de loviturile pe care le-am primit?

Un moment care pune la fel de multe întrebări şi la care simt nevoia să mă întorc are loc în partea de început a peliculei. Doctorul îi propune lui Nelly o schimbare radicală de fizionomie, o ispiteşte cu a alege orice trăsături şi a fi oricine doreşte. Ea, însă, insistă să-i reconstruiască faţa exact aşa cum a fost. Pornim de la ideea că Nelly era o femeie frumoasă şi putem înţelege că, dorindu-şi foarte mult să revină la Johnny, alegerea ei este una simplă, dar într-o situaţie similară, ne-am alege tot pe noi? Am fi suficient de ataşaţi de noi înşine şi de vieţile noastre, încât să ni le dorim cu ardoare dacă viaţa ne-ar oferi posibilitatea să alegem orice altceva?!

Phoenix este un film care-ţi rămâne în minte, pictural pe alocuri, cu o atmosferă desprinsă din filmele lui Hitchcock şi care-ţi testează limitele înţelegerii, provocându-te să te “cerţi” cu personajele şi să admiţi, totuşi, că nu ştii ce-ai face în locul lor.

Christian Petzold păşeşte parcă pe un fir suspendat deasupra unui hău, un pas greşit şi povestea poate cădea în zona neverosimului, dar asta nu se întâmplă, echilibrul este menţinut prin detalii şi prin jocul actorilor, discret, ascunzând şi dezvăluind în acelaşi timp, aşa cum mărturiseşte Nina Hoss într-un interviu:

“Nu trebuie să fii prea evident pentru că atunci este plictisitor pentru audienţă. Nu faci asta în viaţă, până la urmă. Există întotdeauna lucruri pe care le ascunzi sau pe care nu le spui.”

 

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.