Undeva, cândva, suave păsări cântătoare

Romanul lui Kate Wilhelm mi-a fost recomandat de Cătălina într-un comentariu la Particulele elementare. Mi-a luat ceva timp să-l citesc, dar după ce l-am început, nu-mi mai venea să-l las din mână, aşa că mulţumesc frumos pentru recomandare!

Undeva, cândva, suave păsări cântătoare se petrece într-un viitor nu foarte îndepărtat, când, pe fondul unei majore crize economice combinată cu o criză ecologică, omenirea se află în pericol de dispariţie. Puţinii oameni rămaşi, cel puţin în America, unde este localizată povestea, recurg la clonare pentru ca rasa umană să existe în continuare.

Văzută ca o soluţie temporară, clonarea devine, puţin câte puţin, o formă de a “produce în masă” fiinţe umane, cărora li se defineşte rolul în comunitate încă dinainte de a se “naşte”. Un singur individ există în mai multe versiuni identice, care se consideră fraţi, surori, dar relaţiile, comunicarea dintre ei depăşesc ceea ce considerăm noi o relaţie între fraţi. Clonele au însă un defect: începând de la o anumită generaţie încolo, majoritatea par să fie afectate de infertilitate.

Uşor, uşor, primele generaţii de clone preiau controlul asupra societăţii create şi noi reguli de convieţuire se impun, iniţial, în mod natural, după care cutuma devine lege.

Ideea nu este să vă povestesc romanul, deşi e cam greu să scriu despre el fără a detalia acţiunea. Cartea mi-a amintit de Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley prin predeterminarea locului fiecăruia în societate, prin menţinerea unui grad de uniformizare care nu permite sub nicio formă dezvoltarea individuală.

Bineînţeles, societatea creată de Kate Wilhelm nu se aseamănă foarte mult cu cea creată de Huxley şi, în plus, descrie trecerea de la ceea ce cunoaştem noi, de la ce înseamnă (sau măcar ne imaginăm că înseamnă) fiinţa umană la seria de oameni care nu au dreptul să gândească, să reflecteze la ceva anume, care nu pot fi visători şi nu-şi permit să aibă imaginaţie, fără ca ceilalţi să se îngrijoreze şi să nu considere că ar fi cazul unei internări la psihiatrie. Omul nou, clona, este o combinaţie foarte stranie între sensibilitate, empatie şi un comportament robotic, în acelaşi timp, cumva imaginea unui om în care lipseşte complet legătura între afect şi intelect, în care, de fapt, intelectul este redus la sarcinile trasate şi la respectarea regulilor.

Romanul, deşi descrie o societate formată din fiinţe lipsite de individualitate şi condamnă, practic, uniformizarea, nu este vreo odă adusă rasei umane în forma în care este acum, ci se poziţionează cumva echidistant, arătând, de fapt, atât problemele create de excesul de individualism, cât şi pe cele pe care le implică o viaţă complet la comun, ca să zic aşa.

Mi-a plăcut mult cartea şi sper să vă fi stârnit curiozitatea pentru că lumea gândită de Kate Wilhelm merită să fie considerată în rândul distopiilor celebre Smile

Înainte de vremurile noastre, dezvoltarea ego-ului era un lucru firesc, care se petrecea în copilărie, iar dacă totul decurgea normal, rezulta un individ care se despărţea de părinţi. La noi nu este necesară o asemenea etapă, nici măcar nu e posibilă, pentru că fraţii şi surorile au uitat nevoia de a exista singuri şi s-a format, în loc de asta, o conştiinţă de grup.[…]Încerc să sugerez că avem cu toţii, latentă în noi, capacitatea dezvoltării personalităţii individuale. Ea doarme când nu există motivaţie psihologică, însă, când stimulul este suficient de puternic, această dezvoltare este activată.

Noi trăim în vârful unei piramide, suportaţi de baza masivă, sprijinindu-ne pe ea. Nu suntem răspunzători pentru nimic, nici pentru structură, nici pentru ce se întâmplă sub noi. Nu datorăm nimic piramidei, dar suntem total dependenţi de ea. Dacă piramida se prăbuşeşte, noi nu putem să împiedicăm asta, nici să ne salvăm. Când se duce baza, vârful cade şi el, indiferent cât de evoluată este viaţa de aici. Vârful se va sfărâma împreună cu baza. O altă structură va trebui construită de la sol, nu din vârful piramidei.
– Ţelul nostru este să micşorăm nevoia de reproducere sexuală, chiar s-o înlăturăm. Abia atunci vom putea face planuri de viitor. Dacă vom avea nevoie de constructori de drumuri, vom putea clona cincizeci sau o sută, pe care să-i antrenăm din copilărie şi să-i trimitem să-şi împlinească destinul. Vom putea clona atunci constructori de nave, marinari pe care să-i trimitem pe mare să localizeze bancurile de peşti şi traseul lor. […] Pentru prima în istoria omenirii, nu vor mai exista indivizi nepotriviţi.
– Şi nici un geniu, se auzi o voce leneşă din spatele clasei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.