Dau roată acestei cărţi de câţiva ani şi am tot amânat s-o citesc, pentru că am făcut marea greşeală să văd filmul (Blindness) la puţin timp după ce-a fost lansat. Era indiscutabil că, în roman, voi găsi mult mai mult decât într-o peliculă de două ore, dar faptul că ştiam deja povestea, întâmplările, finalul mă dădea înapoi…tot aşteptam să mai treacă timp, să se mai estompeze imaginile din film, dar degeaba, nu e un film pe care să-l uiţi, dar nici cartea nu e o carte pe care s-o amâni, aşa că, fără să mă mai gândesc prea mult, am luat-o din bibliotecă şi am citit-o.

Deşi, în ce priveşte acţiunea, nu am avut parte de surprize, cartea m-a răscolit ca şi cum aş fi auzit pentru prima oară de “orbirea albă”.

Ca şi în alte romane ale lui Saramago, undeva, nu ştim unde, într-un oraş mare cu de toate, de la supermarketuri la bănci şi bursă, într-o zi, aşteptând verdele semaforului, un bărbat orbeşte. În mod straniu, nu i se întunecă vederea, ci totul devine alb, un alb luminos care ascunde totul. Merge de urgenţă la medic, acesta din urmă este, însă, depăşit complet de maladia neobişnuită. Puţin câte puţin, din ce în ce mai mulţi oameni orbesc, inclusiv medicul, cu o singură excepţie: soţia medicului.

Autorităţile, panicate şi convinse, în ciuda lipsei oricăror cercetări, că este vorba de o epidemie, decid că toţi orbii trebuie izolaţi în carantină şi cea mai bună locaţie pare a fi un fost spital de nebuni, unde aceştia ar urma să primească de trei ori pe zi mâncare şi să se gospodărească singuri. Pentru a se asigura că orbii nu intră în contact cu nimeni, clădirea este pusă sub pază şi orice tentativă de ieşire din zona permisă este sancţionată cu moartea.

Când am scris despre film, spuneam că haosul, mizeria şi mirosul fetid, aşa cum sunt redate în peliculă, fac filmul greu de urmărit, dar paginile romanului fac ca  acele imagini să pară lejere, suportabile. Saramago construieşte decorul şi descrie mizeria în culori mult mai sumbre, în imagini mult mai clare şi mai dure decât s-ar fi putut filma. E drept că, citind cartea, n-am putut să mai dau personajelor alte înfăţişări decât pe cele ale actorilor care au jucat în film (Julianne Moore, Mark Ruffalo, Danny Glover etc), dar, în mod cert, în imaginaţia mea, manipulată de rândurile lui Saramago, mediul în care se desfăşoară acţiunea a fost mult mai dezgustător.

Personajele nu au nume, autorul le diferenţiază în funcţie de context: medicul, soţia medicului, primul orb, soţia primului orb, fata cu ochelarii negri, bărbatul cu legătură pe un ochi şi tot aşa…

Citind, avem, în general, tendinţa de a intra în pielea personajelor, de a ne pune întrebări, în acest caz, de genul “oare cum ar fi dacă aş orbi brusc?”, dar Saramago nu ne permite să rămânem acolo, să vedem o dramă individuală, pentru că nu insistă doar pe drama vreunui personaj. Practic, personajul romanului sunt “orbii” şi, mai mult decât atât, omenirea în stare de orbire, omul redus la instincte şi nevoi.

La fel ca în societatea “normală”, comunitatea obligată la convieţuire şi izolare adăposteşte diverse tipuri de oameni…altruişti gata să se sacrifice pentru alţii, hoţi gata să înşele, şmecheri care caută să profite de neputinţa celorlalţi. Te-ai aştepta, poate, ca oamenii loviţi de aşa o nenorocire să devină solidari, să realizeze că depind unii de alţii şi că, mai mult decât oricând, sunt cu toţii la fel, dar nu. Disperarea îi face să fie capabili de aproape orice pentru supravieţuire.

Saramago creează genial contrastul între condiţia de absolută egalitate a orbilor, aşa cum este, teoretic, construit şi sistemul social în care trăim, şi comportamentul acestora care nu ţine deloc cont de această condiţie. Ne putem uita în carte ca într-o oglindă şi vom găsi societatea noastră în miniatură, în care personajele nu se manifestă la alt nivel – potenţând trăsăturile negative, de exemplu – cum gândeam când am văzut filmul, ci se manifestă doar mai evident, fără ascunzişuri.

Un roman care nu doar pune întrebări, ci oferă şi răspunsuri – asta nu înseamnă că nu vom continua să ne punem singuri întrebări după ce-l închidem – şi, suprinzător, mai optimist decât pare.

Autor: José Saramago; Editura Polirom, 2008; Traducere din limba portugheză Mioara Caragea; Nr. pagini: 271