Supunere

Am tot citit despre ficţiunea politică a lui Houellebecq, unii s-au entuziasmat, alţii au fost mai reţinuţi, apreciind că, faţă de alte romane ale scriitorului, Supunere este mai slab. Eu am perceput-o mai degrabă ca pe o radiografie sociologică, ce se foloseşte de ficţiunea politică pentru a lansa nişte avertismente. Nimic nou pentru Michel Houellebecq, care tot scrie despre singurătate, deziluzii, lipsă de empatie şi individualizare, despre viaţa din ce în ce mai pustiită de uman, numai că, dacă în Particulele elementare şi în Posibilitatea unei insule, rasa umană se autodesfiinţa într-un fel sau altul, în Supunere, suntem cu câţiva paşi înainte, încă mai ridicăm privirea spre eventuale promisiuni imediate.

Semnalul de alarmă pe care-l trage romanul nu este unul politic. După părerea mea, dacă nu era islamismul, era altceva, care s-ar fi găsit în zonă opusă Occidentului în acest moment, şi nu consider că “miza” este islamizarea Franţei, ci faptul că societatea occidentală se află într-un impas, un vid de ideologie, de valori, de sens, iar pericolele pe care un astfel de vid le poate determina sunt fie conflicte generalizate, fie adoptarea pe negândite a oricărei forme de conducere care ar promite umplerea golurilor, oferirea unui sens, a unor linii directoare. Cu alte cuvinte, Occidentul ar face bine să-şi găsească repede nişte repere, valori ce ar putea supravieţui vreme îndelungată, altfel “brambureala” şi senzaţia de lipsă de scop parcă “ar cere” nişte “ordine” impusă.

Haosul în sine generează o nevoie de “supunere” şi nu cred că trebuie s-o judecăm. Putem vorbi despre ea înfierând-o, ca nevoie de un “tătuc”, ce s-a dovedit fatală atâtor popoare, dar putem discuta şi admiţând că extrema libertate poate că nu este tocmai benefică omenirii. N-aş susţine că trăim acum într-o libertate absolută, ci doar în aparenţa uneia, avem impresia că suntem liberi, pentru că ni se oferă circul care să ne distragă. De fapt, suntem “serviţi” cu cireşele de pe tortul libertăţii, nu şi cu blatul acesteia.

În viziunea mea, adevărata libertate sau adevăratele libertăţi lipsesc din epoca curentă, dar mirajul libertăţii ne-a îndepărtat de valori şi de umanitate, ne-a transformat într-o gloată consumeristă şi nefericită, care, deşi se distrează încontinuu în circul cotidian, trăieşte pe deasupra lucrurilor, trăieşte realităţi virtuale şi nu mă refer aici doar la internet.

Din punct de vedere material, nu aveam de ce să mă plâng: aveam siguranţa că, până la moarte, voi beneficia de un venit ridicat, de două ori mai mare decât media naţională, fără să fie nevoie să muncesc. Cu toate astea, simţeam prea bine, eram din ce în ce mai aproape de sinucidere, fără să fiu disperat ori măcinat de vreo tristeţe anume, pur şi simplu printr-o degradare lentă a “sumei totale a funcţiunilor care se împotrivesc morţii”, despre care vorbeşte Bichat. În mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu era suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta…

 

Nu mai există doctrine politice, stânga şi dreapta, cu toate derivatele şi combinaţiile lor, sunt cam totuna, conservatori versus liberali rămâne doar o confruntare de aparenţă şi nu mă gândesc doar la România. Nu mai există idealism şi încredere în vreo ideologie, aşa cum nici populaţia nu mai are o reală încredere că votul poate produce schimbări. Prăpastia dintre populaţie şi cei care vorbesc în numele ei, care o conduc, despre care vorbeşte Houellebecq, este alarmantă şi, într-adevăr, generatoare de haos într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Îmi dădeam totuşi seama, şi nu de ieri, de azi, că prăpastia din ce în ce mai uriaşă dintre populaţie şi cei care vorbeau în numele ei, politicieni şi ziarişti, urma să ducă obligatoriu la evenimente haotice, violente şi imprevizibile. Franţa, ca şi alte ţări ale Europei Occidentale, se îndrepta de multă vreme spre un război civil

 

Într-un astfel de context, o orânduire care ar oferi, măcar aparent, stabilitate şi repere ar putea foarte uşor să preia puterea. Atunci când alternativa este nimic, în sensul unor schimbări reale, nu doar al plimbării pe la putere a diferitelor culori politice, oamenii spun uşor da la orice, atâta timp cât pare să fie ceva, o promisiune care să-i atingă.

Cam asta se întâmplă în roman. Frăţia Musulmană ajunge la putere în Franţa, iar Mohammed Ben Abbes câştigă alegerile prezidenţiale. Deşi Houellebecq precipită puţin ritmul şi schimbările (de atitudine şi vestimentaţie, de exemplu) se întâmplă cam prea rapid în urma acestei răsturnări de putere într-o ţară occidentală, mai ales că, de fapt, puterea ar fi fost negociată, iar frâile ar sta încă în mâna republicanilor, povestea este totuşi credibilă. Musulmanii nu au pretenţii economice, din contră, sunt foarte dispuşi să investească în educaţie, pentru că urmăresc schimbarea de mentalitate a populaţiei, readucerea în prim plan a familiei în special prin diminuarea (până la eliminare) a rolului femeilor în viaţa publică şi creşterea rolului religiei în viaţa individului printr-o educaţie musulmană în şcoli.

Ştiţi, Frăţia Musulmană e un partid aparte: multe mize politice îi lasă aproape indiferenţi; şi, mai ales, nu conferă economiei locul central. Pentru ei, esenţială este demografia. Şi educaţia. Populaţia care dispune de cel mai ridicat nivel de reproducere şi care izbuteşte să-şi transmită mai departe valorile este cea care triumfă. În opinia lor, e cât de poate de simplu, economia şi geopolitica nu sunt decât praf în ochi: cei care controlează natalitatea controlează viitorul şi gata! De aceea, singurul punct capital, singurul domeniu unde vor musai să capete satisfacţie este cel al educaţiei copiilor.

 

François, tipicul erou houellebecq-ian, este un profesor universitar, singur şi dezabuzat, fără prieteni, cu iubite pasagere şi fără vreo dorinţă sau ambiţie, dat afară din universitate în urma schimbării regimului. Nu este foarte bulversat de întâmplări, din contră, pare să stea destul de bine cu capacitatea de adaptare, căutând în mod oportunist să găsească eventuale beneficii în noua ordine.

Practic, nici măcar în contextul unei schimbări radicale, lucrurile n-ar sta cu mult diferit. Jocurile ar fi făcute în aceeaşi manieră, oportunismul fiind în floare cu ocazia oricărui început şi “cancerul” care macină societatea şi guvernele continuând sub o altă denumire. În cinismul lui, Houellebecq arată că, indiferent de schimbări, omenirea are cam acelaşi parcurs, calcă pe aceleaşi urme şi face aceleaşi greşeli, nimic profund nu se mişcă.

Familia şi religia au fost fundamentele societăţii multă vreme, nu cred însă că un regim care ne-ar reapropia de ele ar fi salvarea, dar nici banii, consumul, refugiul doar în lucruri şi plăceri nu pot reprezenta sensul, motivaţia pe termen lung. Habar n-am spre ce se îndreaptă omenirea, cred (sper) însă că – nu cartea lui Houellebecq mi-a spus asta – ne aflăm pe finalul unei ordini şi poate la zorii alteia.

Nu pot spune că Supunere mi-a adus multe noutăţi, însă, mi-a plăcut să regăsesc punctate idei pe care le mai citisem, la care mă mai gândisem. Merită citită, pentru că stilul incisiv, ironic cinic şi aparent detaşat în care povesteşte Houellebecq ne mai aduce aminte de una, alta, ne mai trezeşte nişte întrebări.

Aveau o idee complet greşită despre influenţa nocivă a cadrelor universitare, despre capacitatea lor de a întreţine o campanie de protest. Cursese multă apă pe Sena de când un titlu didactic universitar mai putea înlesni accesul la rubricile “opinii” şi “puncte de vedere” din presa importantă, de când aceasta devenise un spaţiu ermetic, endogam. Un protest, fie el şi unanim, al cadrelor universitare ar fi trecut aproape nebăgat în seamă; dar, după cum se vede, în Arabia Saudită n-aveau cum să afle asta. De fapt, încă mai credeau în puterea elitei intelectuale, lucru aproape emoţionant.

 

Aceasta este supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea forţă, este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută.

Facebook comments:

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.