“Frica devine virtual unica realitate.” Instalarea fricii de Rui Zink

– Ştiţi că instalarea fricii e un obiectiv patriotic. Directiva 359/ 13. Hotărârea 8: “Toate familiile trebuie să aibă frica instalată în termen de 120 de zile.

Ei, cum ar fi dacă într-o bună zi (sau nu chiar bună), v-aţi trezi la uşă cu doi indivizi, echipaţi cu trusă de scule şi puşi pe treabă de parcă ar fi venit să vă instaleze ultimul tip de cablu tv, care vă spun: “Am venit să instalăm frica”?! Eu una cred că le-aş spune “nu, mulţumesc, am şi-aşa destule de-astea inutile instalate pe la mansardă”. Dar în romanul lui Rui Zink nu e loc de negociere, viaţa trebuie trăită în frică, pentru că frica “E educativă. Este forma cea mai frumoasă de a explica lumea şi de reglementa lumea.” 

Tânăra vizitată de Carlos şi Susa, cei doi instalatori de frică, nu are de ales şi, deşi vizita are loc într-un moment nepotrivit, iar femeia trăieşte deja teama de a nu-i fi descoperit copilul ascuns în baie, trebuie să accepte procedura.

Distopie şi nu chiar Instalarea fricii, pentru că secolul XXI este descris deja ca “Age of Anxiety”. Trăim adică o perioadă în care frica sau cel puţin neliniştea sunt la ordinea zilei. Nu cred că e vorba de vremuri mai grele sau mai incerte decât altele, din contră, aş zice că suntem ceva mai răsfăţaţi decât strămoşii noştri, luăm “for granted” viaţa, posibilitatea de a trăi mai mult şi mai bine, confortul pe care alte epoci nu l-au cunoscut, iar toate astea ne fac şi mai temători, mai puţin “căliţi” în faţa pericolelor, mai nepregătiţi să admitem şi partea neplăcută a existenţei. Frica de moarte, frica de suferinţă, de boli au existat dintotdeauna, dar îmi pare că, mai demult, oamenii erau mai conştienţi şi acceptau cu mai multă seninătate efemeritatea.

Există şi acum zone şi medii în care filosofia de viaţă include şi acceptarea suferinţei, a morţii, cred că mai ales cei care trăiesc mai aproape de natură, care sunt în contact direct cu ciclurile naturale ale vieţii şi morţii sunt mai capabili să vadă existenţa cu tot ce înseamnă ea, bun sau mai puţin bun. Pentru noi, cei urbanizaţi, suferinţa şi moartea sunt ceva imposibil de cuprins cu mintea, nişte spectre de la care alegem să întoarcem capul şi să credem că nu ne sunt aplicabile. Practic, cu cât confortul este mai sporit şi viaţa ne este mai uşoară, cu atât frica este mai mare, iar asta ne face mai slabi şi mai uşor de manipulat.

Lăsând la o parte teoria chibritului (să zicem, fricii) şi revenind la romanul lui Rui Zink, Instalarea fricii se petrece într-un stat totalitar, dar, spre deosebire O mie nouă sute optzeci şi patru de George Orwell, de exemplu, în care totalitarismul însemna ascultare, interzicerea expresă a dreptului de a gândi şi supunere impusă, aici, supunerea se bazează pe colaborare, pe participarea activă a cetăţeanului la “spălarea creierului”, astfel încât să permită statului sau chiar să-l roage să-i modeleze fiinţa după cum o cere interesul public. Deşi departe de a se petrece într-o “lume minunată”, Instalarea fricii mă duce cu gândul la Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley tocmai datorită faptului că autoritatea, controlul nu se exercită atât prin forţă sau ameninţare cât mai ales prin convingere. Dar este cumva cealaltă faţă a monedei. Dacă în Minunata lume nouă, manipularea se folosea de înclinaţia omului spre plăcere, Rui Zink creează o lume în care oamenii sunt manipulaţi prin frică.

Însă, la fel ca în distopia lui Huxley, lumea din Instalarea fricii vine ca o continuare a capitalismului, a consumerismului, este extremismul realităţii prezente, un capitalism feroce, ca să folosesc şi eu clişeele contemporane, aşa cum o face Rui Zink în roman, un capitalism obsedat de profit şi de productivitate, o societate în care cei care nu produc nu merită să trăiască.

– Statul social şi-a trăit traiul.
– Nu pot fi protejaţi toţi.
– Nici măcar nu e ceva de dorit.
– Ce societate paternalistă e asta, care are mania să protejeze totul!
– Nu la asta trebuie să servească mecanismul statului.
– Mecanismul statului trebuie să servească la potenţarea dinamismelor antreprenoriale ale forţelor antreprenoriale.
[…]
– Trebuie să se facă distincţia între forţele productive şi cele neproductive.
– Bătrânii.
– Şi să se recompenseze meritul.
– Ca atare, la fel ca în corporaţii.
[…]
– Cine vrea filantropie s-o cumpere.
[…]
– Adevărul e că bătrânii, spre deosebire de copii, nu promit un viitor luminos.

Revenind la frici, spuneam că romanul este şi nu este distopie, pentru că, de fapt, este doar o exprimare foarte directă şi dură a fricilor cu care ne întâlnim poate chiar zilnic, depinde ce ziare citim şi ce alegem să urmărim la televizor, şi a modalităţilor prin care frica este cultivată, întreţinută şi exacerbată.

Aşadar, ce frici bântuie omenirea? Rui Zink abordează o paletă foarte largă şi mi-e greu să mă gândesc la vreuna pe care s-o fi scăpat. Instalatorii fricii vorbesc pe rând despre fricile insuflate copiilor prin poveşti sau ameninţări (Scufiţa Roşie şi lupul, monştri, vrăjitoare), despre frica de natură şi de animale (şerpi, scorpioni, piranha), teama şi neliniştea pe care ni le provoacă persoanele necunoscute şi câte pericole se ascund în spatele fiecărei interacţiuni.

Aparenţele înşală. În filme, cei buni au întotdeauna feţe de buni, iar cei răi feţe de răi, e o plăcere. Dar actorul care joacă rolul eroului nu a făcut niciodată vreun act de eroism. Are doar faţa, vocea, înfăţişarea adecvate. Doar asta. Atâta tot. Eroul adevărat se întâmplă să aibă aspect de canalie, călăul, aerul cel mai nevinovat din lume.
[…]
– Aşa-numiţii serial killers, de pildă. Închipuiţi-vă, doamnă, că vreţi să vă fie frică de serial killers.[…]
– În fond, nu e vorba de o frică adevărată, decretează Carlos. Exceptând doar faptul că serial killer poate fi oricare dintre noi. Vecinii spun: “Vai, niciodată nu am bănuit nimic, era o persoană atât de bine-crescută”.
– “Ne spunea bună ziua în fiecare zi.”
– Nu propriu-zis o frică, ci un frison.
– Când nu sunt prinşi, criminalii în serie ni se prezintă întotdeauna ca nişte indivizi slăbuţi, oamenii cei mai normali din lume.

Pe lângă aceste frici primare, Rui Zink ajunge la frici specifice societăţii contemporane. Există frica de criză economică, tradusă pentru unii prin a pierde sume exorbitante (rămânând totuşi cu suficient cât să trăiască), iar pentru alţii prin grija zilei de mâine. Cert este că, mai ales de la ultima criză economică, despre care nu se ştie încă foarte clar dacă a trecut sau nu, dacă a fost doar începutul şi nu cumva partea mai gravă urmează, pentru că se vehiculează tot felul de idei, oamenii sunt din ce în ce mai stresaţi şi mai atenţi la ce se întâmplă în zona economică şi se întreabă cum să se pună la adăpost.

– O minune, nu-i aşa? Una dintre cele mai frumoase şi perfecte frici care există. Fiindcă e o frică ce se hrăneşte pe ea însăşi. Prin simpla ei evocare, frica de criza economică are drept efect secundar (eu chiar aş spune primar) crearea unei crize economice.

Iar teama de criză este cu atât mai mare cu cât economia a devenit atât de abstractă încât cei mai mulţi dintre noi habar n-avem ce se întâmplă la nivel macro şi cum să interpretăm informaţiile pe care le primim.

– Pieţele devin instabile
– Într-o lume în care totul are un nume, pieţele sunt societatea anonimă perfectă.
– Frumuseţea pieţelor nu e numai că nu ştie nimeni cine sunt.
– E că ele nici măcar nu trebuie să existe.
– Sunt un zvon.
– Un zgomot alb.

Legată de vreo criză sau nu, frica de război a fost, cred, o spaimă constantă a omenirii şi cu cât mai multe şi mai active sunt organismele care militează pentru pace, cu cât mai dese întâlnirile şi tratatele în acest domeniu, cu atât mai şubredă pare o pace care are nevoie de atât de multă pază, pentru că, aşa cum spunea Henry Miller în Colosul din Maroussi, de multe ori chipurile celor care vorbesc despre pace “sunt umbrite de mânie sau ură sau dispreţ, de mânie şi aroganţă” şi “nu va exista pace atâta timp cât crima nu va fi eliminată din inimi şi din minţi.”

– Şi mai e şi oroarea războiului.
– În spatele unei crize mari se află întotdeauna un mare război.
– Sau viceversa.
– Da, viceversa e de asemenea bine văzută. În spatele unui război mare se află întotdeauna o mare criză.
– Adică vin din nou ruşii.
– Sau chinezii.
– Sau teroriştii.
– Escaladarea conflictului este iminentă.

Bineînţeles, dacă nu e război, oricum nici pace nu se cheamă ca avem, iar terorismul nu putea lipsi de pe lista cu frici.

– Dar, dacă vreţi cumva terorism, avem şi din ăsta.
– Terorismul e ceea ce avem de dat.
– A produs deja mai mulţi struguri solul acesta.
– Şi încă mai produce.
– Produce întotdeauna. Trebuie doar să-ţi congelezi imaginaţia.
– De-asta iluminatul e atât de important.
Contre-jour-ul.
– Jocul umbrelor.
– Miraculos la terorişti e că nimeni nu îi vede pe ei, doar rezultatele lor.
– Depun ouă, iar acestea explodează, dar unde-s găinile?[…]
– Vieţile ni s-au schimbat. Au devenit semivieţi. Terorismul ne-a făcut ostatici. Mergem la un magazine.
– Şi poate avea loc o explozie. Suntem semivii, semimorţi. Vieţile ni s-au schimbat. Călcăm pe ouă.

O cărţulie care are nu mai mult de 160 de pagini ne trece prin toate tenebrele minţii umane, prin toate neliniştile şi spaimele care bântuie omenirea, fiind o evidentă critică la adresa “culturii fricii” care, în acest secol, mai beneficiază şi de avantajul răspândirii a informaţiei cât ai clipi în orice colţ al lumii.

Scrisă mai mult sub formă de dialog, în special între cei doi instalatori, femeia intervenind sau răspunzând destul de puţin, Instalarea fricii ar putea fi transpusă cu succes într-o piesă de teatru şi chiar mi-ar plăcea foarte mult s-o văd jucată.

A fost prima întâlnire cu Rui Zink, dar nu mi-am putut face o părere despre stil, limbajul romanului fiind unul caracteristic ştirilor, emisiunilor tv şi paginilor de ziare de unde scriitorul portughez şi-a luat cea mai mare parte din teme şi idei şi, imediat după Instalarea fricii, am citit cu mare poftă, stârnită chiar de acest roman, Ştirile. Manualul utilizatorului de Alain de Botton, despre care urmează să povestesc.

Bineînţeles, felul în care scriitorul portughez a ales să insereze ideile, expresiile din limbajul de lemn al informării, să crească tensiunea, să te sperie de-a dreptul pe alocuri şi să te pună pe gânduri în tot timpul lecturii şi mult după ce-ai terminat cartea, ca şi ineditul temei pentru un roman m-au convins, aşa că spun “Jos pălăria, Rui Zink!” şi am pus deja pe listă Cititorul din peşteră.

Deşi coperta patru a cărţii conţine un spoiler, menţionându-se neinspirat că instalatorii “şi-au semnat sentinţa: ironia feroce a sorţii, vânătorul devine pradă, călăul – victimă”, vă asigur că romanul mai are şi alte surprize.

Mai jos, câteva pasaje din carte şi un interviu cu Rui Zink la RFI, în care vorbeşte despre romanele sale, printre care şi Instalarea fricii.

Iar dacă femeia ar putea vorbi (dacă ar fi dispusă), ce să spună? Ce are pe suflet? Asta ar spune. Când ai suflet, e uşor să spui ce ai pe suflet. Şi când nu mai ai? Vremurile lipsite de suflet pretind oameni lipsiţi de suflet. Deşertul deşertifică. Setea seacă. Singurătatea vuieşte. Numai lucruri evidente, daune colaterale ale stării lucrurilor.

Critica e în capul dumneavoastră, bineînţeles, sunt ceilalţi în capul dumneavoastră, pentru că nu îndrăzniţi să spuneţi ce gândiţi, în ziua de azi, din corectitudine politică, omul nu mai poate spune ce-i stă pe suflet, omul nu vrea să mai spună nimic, tace…

– “Trebuie adoptate urgent reformele necesare. Reducerea salariilor nu e o politică, este o urgenţă.”
– Mai puteţi spune acum că nu e frumos?
– Neo-zeii poartă costum şi cravată marca Armani.

– Nu înţelegeţi o iotă, doamnă, nu-i aşa?
– Nu vă faceţi griji, să nu înţelegi e noua înţelegere.

Facebook comments:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.