Ultima dată când am scris despre o carte se întâmpla prin iulie 2014, aşadar nu pot evita întrebarea “oare mai ştiu să scriu despre o carte?!” Să sperăm că e ca mersul pe bicicletă şi că ce voi povesti despre romanul lui Evgheni Zamiatin vă va convinge

Se pare că Noi ar fi primul roman distopic, scris în anii 1920, şi că din el s-ar fi inspirat şi Aldous Huxley pentru Minunata lume nouă, şi George Orwell pentru O mie nouă sute optzeci şi patru. Zamiatin reuşeşte însă mai bine decât succesorii săi să redea povestea din ochii unui personaj spălat pe creier.

D-503 trăieşte într-o lume în care oamenii sunt numere aflate într-o continuă transparenţă. Locuiesc în camere de sticlă, cu storuri care pot fi trase numai în Orele Personale, în care este aprobată prealabil apropierea fizică, aspect foarte bine reglementat, ca act necesar pentru sănătate, fără sentimente, fără copii şi familii. În afara acestor ore, totul este la vedere. Şi de ce n-ar fi?! Nimeni nu are nevoie de intimitate, nimeni nu se gândeşte la altceva decât la munca pe care o are de făcut, la mulţumirea şi recunoştinţa pentru Binefăcător, conducătorul Statului Unic.

Muzica se compune cu muzicometrul (“Doar prin simpla învârtire a acestei manivele, oricare dintre voi produce până la trei sonate pe oră. Şi cât de greu ajungeau la acest rezultat strămoşii voştri. Ei puteau să creeze doar când îşi provocau crize de “inspiraţie” – o formă necunoscută de epilepsie.”), iar literatură nu există, doar scrieri utile propagandei. Imaginaţia şi sufletul sunt boli care, dacă se întâmplă să supere pe cineva, trebuie tratate imediat. Nu se cunosc pronumele”eu”, “tu”, există doar “noi” şi un dispreţ total faţă de maniera celor din trecut de a se raporta la lucruri sau la oameni prin apropriere, “al meu”, “al tău”.

D-503 este constructorul Integralului, o maşinărie care va zbura în univers pentru a instaura această orânduire minunată pe alte planete, şi începe să descrie lumea în care trăieşte, romanul fiind un jurnal menit să convingă civilizaţiile încă sălbatice. El face totul ca la carte până când o cunoaşte pe I-330, o femeie care iese din rânduri. Îi place să cânte, nu se îmbracă numai în uniformă, ci poartă rochii ca pe vremuri, fumează şi bea alcool. Intrigat la început, judecând-o dispreţuitor, dar şi temător, gata să se ducă şi să-i facă un bine reclamând Păzitorilor neregulile, sfârşeşte prin a se îndrăgosti şi, nenorocire, sufletul ia naştere şi începe să sufere de imaginaţie, aşa că se duce la Biroul Medical.

– Staţi prost! Se vede că la dumneavoastră a luat naştere sufletul.
Sufletul? Acest cuvânt straniu, antic, demult uitat. Spuneam uneori “suflet lângă suflet”, “însufleţit”, “fără suflet”, dar sufletul
– Este ceva…foarte periculos, am gângurit eu.
– Incurabil.

 

Şi asta n-ar fi tot. I-330 face parte dintr-o mişcare de rezistenţă care urmăreşte să răstoarne regimul Binefăcătorului, iar D-503 descoperă nu doar sentimente noi, dar şi o nouă lume.

Ca orice poveste a unei societăţi distopice, romanul generează cititorului un disconfort, pe care, însă, l-am resimţit ceva mai pregnant decât în cazul altor romane. Zugrăvind această lume prin ochii unui personaj convins de eficienţa sistemului, care nu poate cuprinde cu mintea vreo abatere, Zamiatin parcă răstălmăceşte tot ceea ce ştim despre oameni, despre viaţă, despre libertate şi fericire. Dacă în Minunata lume nouă, întâlneşti printre rânduri părerea lui Huxley despre orânduirea pe care o creează, în Noi, scriitorul se joacă de-a avocatul diavolului până în cele mai mici detalii şi, de multe ori, raţionamentele şi argumentele, deşi susţin o ordine cu care este imposibil să fim de acord, sunt ireproşabile. Inclusiv cuvintele capătă alte sensuri în acest roman şi sunt folosite chiar pentru a desemna opusul lor.

Pe parcursul relatării, D-503 sare uneori de la o idee la alta, lasă alteori gânduri neduse până la capăt şi nu poţi să nu resimţi confuzia personajului, nesiguranţa cu care se raportează la propria persoană sau la celălalt care a apărut în interiorul lui de când este “bolnav”.

O carte bulversantă, o societate terifiantă, care, alături de cele create de Orwell şi de Huxley, ar trebui să reprezinte un avertisment şi în care nu putem să nu regăsim trăsături ale lumii în care trăim, de la indiferenţa cu care tratăm uneori realităţile care nu ne ating direct şi imediat – regăsesc o similitudine între globul în care trăiesc personajele lui Zamiatin şi multele “globuri” existente pe faţa pământului – până la transparenţa spre care, se pare, ne îndreptăm.

De ce e dansul frumos? Răspuns: pentru că este mişcare nonliberă, pentru că tot acest sens profund al dansului stă anume în subordonarea absolută, estetică faţă de o nonlibertate ideală.

 

Cei doi din paradis au avut de ales: ori fericirea fără libertate, ori libertatea fără fericire; o a treia posibilitate nu le-a fost dată. Ei, nătărăii, au ales libertatea – şi ce-a urmat: bineînţeles, secole de-a rândul după aceea au tânjit după lanţuri. După lanţuri – înţelegi – în asta constă tristeţea universală.

 

…ştiu din proprie experienţă: cel mai chinuitor e să sădeşti în om îndoiala faptului că el constituie o realitate, o realitate tridimensională, nu vreun altfel de realitate.

 

Îmi simt fiinţa. Dar îşi simt fiinţa, sunt conştienţi de individualitatea lor numai ochiul în care a intrat ceva, un deget care coace, o măsea cariată: ochiul, degetul, măseaua, dacă sunt sănătoase – ca şi cum n-ar exista. Oare nu e limpede? Conştiinţa individuală nu este decât o boală.

 

Zâmbesc cu încântare (şi, probabil, nătâng), o privesc în pupilele ochilor când într-una, când într-alta, şi în fiecare din ele mă văd pe mine: eu – infim, un milimetru – sunt ferecat în temniţele acestea minuscule, luminoase.

 

Omul e ca un roman: până la ultima pagină nu ştii cum se va termina. Altfel nici n-ar merita să citeşti…