Ar trebui să scriu vreo câteva zile ca să reuşesc să adun, chiar şi într-o teribilă dezordine, ceea ce mi-a spus cartea asta…

Cum nu am la dispoziţie câteva zile, nu pot decât să sper că voi reuşi să scriu acum cât de cât coerent despre ea. Eventuala dezordine din ideile mele nu are nicio legătură cu vreo eventuală lipsă de corenţă a scrierii lui George Orwell, din contră, cu un exces de coerenţă, de sistematizare a ideilor, aşa încât, la finalul lecturii, nu simţi decât că este imposibil să scrii ceva cât de cât acceptabil.

O să povestesc pe scurt subiectul, mai ales că romanul este celebru şi, în caz că nu l-aţi citit, aproape sigur aţi văzut filmul, aşa că deja cunoaşteţi tema. În anul 1984 (cartea a apărut în 1949), urmare a unui război nuclear, nu de proporţii devastatoare, dar suficient de puternic, lumea era împărţită între trei super puteri: Eurasia, Estasia şi Oceania, aflate în continuă dispută pentru supremaţie. Povestea lui Orwell se petrece în Oceania, mai exact în Londra, Oceania fiind imperiul care cuprindea cele două Americi, Marea Britanie, Australia şi regiunea de sud a Africii.

Ideologia politică este Socialismul Englez (SOCENG), o deviaţie (previzibilă în mod real) a socialismului, iar regimul politic este totalitarism într-o stare de perfecţiune, în măsura în care poate exista perfecţiune negativă, o formă “ideală” de totalitarism bazată pe solipsism, aşa cum, chiar dacă s-a dovedit deja posibil de transpus în realitate, sperăm să nu se “globalizeze” vreodată.

În vârful piramidei sociale a imperiului se află Fratele cel Mare, urmat de Partidul Interior şi apoi de Partidul Exterior, iar la baza ierarhiei se află 85% din populaţie, adică proletariatul, oamenii purtând denumirea de “proli”.

Tot ceea ce credem noi despre viaţă, despre oameni, despre motivaţii, despre trecut, prezent, viitor, despre aproape orice, se inversează. Dacă suntem tentaţi să credem că viitorul este, măcar uneori, o chestiune de alegere, în romanul lui Orwell, trecutul este întotdeauna o chestiune de alegere, este în continuă schimbare, nu în realitate, ci numai în ce priveşte orice posibilă dovadă, evidenţă a lui, pentru că Partidul este cel care dictează trecutul. Sună relativ cunoscut dacă ne gândim la mistificarea istoriei, ca să nu mai vorbim de mistificarea prezentului, care este baza oricărui regim totalitarist şi nu numai.

Nu intru în detalii, precum minutele de ură, raţiile de ciocolată, lipsa hranei în general, a hainelor, a lamelor de ras…a orice, mai puţin propagandă pe pâine.

Winston Smith lucrează la Ministerul Adevărului, organismul care se ocupă cu ştirile, educaţia, artele frumoaste, iar activitatea lui este de a şterge orice enunţ care a fost ulterior contrazis fie de voinţa Partidului, fie de realitate. Dacă de exemplu, Fratele cel Mare anticipase nu ştiu ce victorie în război, dar avusese de fapt loc o înfrângere, ştirea trebuia refăcută astfel încât să reiasă evident că Fratele cel Mare a prevăzut înfrângerea…la fel şi eventualele estimări ale producţiei de diverse (cea de şireturi mi s-a părut demenţială ca şi exemplu!).

Membru al Partidului Exterior, la fel ca toţi membrii, Winston este urmărit în permanenţă prin tele-ecran şi a învăţat să-şi reprime orice reacţie, să nu traspară pe faţa lui niciun gând, nicio trăire, cu atât mai mult cu cât ceva nu-i iese la socoteală în “realitatea” fictivă inoculată de Partid.

Una din direcţiile noii ideologii este interzicerea oricărei forme de afecţiune sau ataşament. Relaţiile sexuale au ca scop numai procrearea, iar plăcerea devine o crimă. Copiii sunt instruiţi de mici în şcoli de spionaj şi sfârşesc inevitabil în a-şi turna părinţii pentru “crimăgândit” – orice idee, gând răzleţ, stare conştientă sau nu care este împotriva principiilor SOCENG.

“Crimăgândit” este unul dintre primii termeni, pe lângă SOCENG, care apare oarecum pe nepregătite în roman şi face parte din Nouvorba, noua limbă a Oceaniei, o limbă ale cărei principii sunt reducerea dramatică a numărului de cuvinte, formarea unora noi şi transformarea înţelesului celor vechi, scopul final fiind eliminarea oricăror noţiuni care ar putea pune la îndoială noua ordine şi ideologia Partidului, şi a oricăror cuvinte care ar servi argumentării unor astfel de îndoieli. “Ortodoxia”, de exemplu, este cumva opusul lui crimăgândit, semnificând gândirea, comportamentul şi chiar simţirea în acord cu noua ideologie.

În acest cadru de coşmar, Winston comite crimăgânditul şi, mai mult decât atât, crima supremă de a se îndrăgosti. Urmează întâlniri de dragoste, schimburi de idei, încurajare reciprocă împotriva sistemului şi chiar aderarea la Frăţie, o organizaţie secretă ce urmăreşte distrugerea totalitarismului.

Orwell reuşeşte performanţa de a-ţi răsuci mintea pe toate părţile, de a folosi toate noţiunile în contra lor, ca să zic aşa, şi de a reda o distopie cruntă.

Dacă în Minunata lume nouă a lui Huxley, principiul era fericirea, spălarea pe creier făcându-se prin intermediul plăcerii, prin apelarea la dorinţele umane şi doar modul în care era aceasta înţeleasă şi practicată o transformă într-o nefericire, insesizabilă în principiu, prin faptul că oamenii trăiesc un surogat de viaţă, în O mie nouă sute optzeci şi patru, spălarea pe creier se face prin violenţă, prin manipularea temerilor, iar cuvintele de ordine sunt nefericire, ură şi frică.

Ca o paranteză, dacă tot am ajuns să mă gândesc comparativ la ele, având în vedere că atât Orwell, cât şi Huxley au avut o mare putere de anticipare şi presupunând că vreuna din lumile descrise ar putea deveni reală exact în formele din cele două romane, cred că mai multe şanse de “supravieţuire” ar avea totuşi lumea nouă a lui Huxley.

Deşi frica este mult mai puternică decât dorinţa, ea generează în om şi un mecanism de apărare, care, mai devreme sau mai târziu, va duce la refuz, în timp ce manipularea dorinţelor şi satisfacerea instinctelor primare îmi par mult mai greu de contracarat.

Revenind la O mie nouă sute optzeci şi patru, trebuie să spun că, din punct de vedere literar,  are valoare “artistică” superioară Minunatei lumi noi, cel puţin în accepţiunea mea.

Construirea romanului, stilul lui Orwell, incursiunile în istorie, analiza regimului totalitar, stăpânirea mecanismelor psihologice care determină transformările interioare, ca să nu mai spun de personaje îl fac, în ochii mei, un scriitor desăvârşit. Nimic în plus, nimic în minus, toate ideile dezvoltate excepţional şi la o densitate cum rar am găsit.

Trebuie să spun că într-o privinţă – nu dezvălui care pentru că mi se pare una din ideile esenţiale care trebuie descoperită citind cartea – romanul mi-a zdruncinat puţin universul “poetic”, lumea mea (probabil imaginară) şi-mi place să cred că Orwell se înşeală, că sute de ani de istorie (sau doar de literatură şi alte arte?!) îl contrazic, mai mult sau mai puţin direct, deşi…în societatea actuală…

Ar fi cazul să mă opresc înainte de a povesti chiar tot

Recitesc pasaje şi am senzaţia că ar mai fi atât de multe de spus, încât am să las câteva pasaje să vorbească.

Dacă Partidul poate să-şi bage mâinile până la coate în trecut şi să afirme despre cutare sau cutare eveniment: nu a avut loc niciodată – oare nu este chestia asta mai înfricşătoare şi decât tortura şi chiar decât moartea?

Frumoasă treaba asta, desfiinţarea de cuvinte. Sigur că reducerile cele mai mari sunt la verbe şi adjective, dar sunt şi sute de substantive la care se poate renunţa tot atât de bine. Nu-i vorba doar de sinonime; mai sunt şi antonimele. La urma urmelor, ce rost are un cuvânt care nu este nimic altceva decât opusul unui alt cuvânt? Orice cuvânt conţine opusul în el însuşi. Nu înţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de-a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Întregul climat de gândire va fi altul. În realitate, n-o să mai existe gândire, în sensul în care o înţelegem noi acum. Ortodoxia înseamnă a nu gândi – a nu avea nevoie să gândeşti. Ortodoxia înseamnă lipsa conştiinţei.

Până nu devin conştienţi, nu se vor răzvrăti şi până nu se răzvrătesc, nu devin conştienţi.

În orice caz, faptele nu pot fi ascunse. Ţi le pot descoperi prin interogatoriu sau smulge prin tortură. Dar, dacă scopul nu este să rămâi în viaţă, ci să rămâi om, ce mai contează, în ultimă instanţă? Nu-ţi pot schimba sentimentele; nici chiar tu nu poţi să ţi le schimbi, presupunând că ai vrea aşa ceva. Pot să-ţi spună de-a-fir-a-păr tot ce-ai făcut, tot ce-ai spus, tot ce-ai gândit; dar adâncul sufletului, care se ghidează după legi străine chiar şi ţie însuţi, rămâne impenetrabil, nu-i aşa?

Idealurile celor trei categorii sunt cu totul incompatibile între ele. Idealul celor de Sus este de a rămâne acolo unde se găsesc. Idealul celor de Mijloc este de a lua locul celor de Sus. Idealul celor de Jos, atunci când se întâmplă ca aceştia să aibă vreun scop în viaţă – pentru că este caracteristic celor de Jos faptul că sunt în prea mare măsură copleşiţi de greutăţile vieţii pentru a mai fi conştienţi şi de altceva în afară de existenţa lor zilnică – este desfiinţarea tuturor diferenţelor între oameni şi crearea unei societăţi în care toţi să fie egali.

Nu înseamnă că eşti nebun dacă faci parte dintr-o minoritate, chiar şi dintr-o minoritate de un singur om. Există adevăr şi există neadevăr şi, dacă te ţii strâns de adevăr, chiar şi împotriva lumii întregi, nu înseamnă că eşti nebun. […] Normalitatea nu se judecă statistic.

Puterea nu este un mijloc, puterea este un scop în sine. Nu instaurezi o dictatură ca să aperi revoluţia, ci revoluţia o faci ca să instaurezi dictatura. Scopul persecuţiei este persecuţia însăşi. Scopul torturii este chiar tortura. Scopul puterii este puterea.

Adevărul este că, atâta timp cât nu li se îngăduie să aibă termene de comparaţie, masele nici măcar nu-şi dau seama că sunt oprimate.