În timp ce citeam romanul lui Posibilitatea unei insule, scriam la un moment dat pe pagina de facebook a Evantaiului:

Nu au reuşit să mă deprime de-a lungul timpului Pessoa, Camus, Miller, Celine, despre care spun unii că ar fi deprimanţi, n-a reuşit nici măcar Houellebecq cu romanele citite anterior.
Posibilitatea unei insule – până la pagina 225 deocamdată – nu-mi pare mai bună decât altele pe care le-am mai citit de el şi totuşi, reuşeşte să-mi ţină mintea captivă şi după ce închid cartea şi…să mă deprime!
S-ar putea spune deci că, într-un sens, Houellebecq este un maestru.

Şi am terminat cartea…şi încă mă întreb dacă e un maestru sau nu. Nu pot spune: ce carte! mi-a dat viaţa peste cap, dar nu pot spune nici că nu este o carte bună. Am citit-o pe nerăsuflate şi, cum am spus, rămâneam în atmosferă, iar ideile lui Houellebecq mă obsedau şi în pauzele de lectură.

Până la urmă ce vrem de la o carte?! Să ne pună pe gânduri, să ne spună ceva, să ne intrige, să ne placă atunci când o citim…misiuni îndeplinite de Posibilitatea unei insule şi totuşi, ceva a lipsit, ceva i-a scăpat lui Houellebecq şi încerc să mă lămuresc ce.

Într-o epocă imediat următoare epocii de consum în care trăim, se pun bazele unei noi omeniri, dacă o putem numi aşa. Romanul este compus din jurnalele personajului Daniel şi ale clonelor sale ulterioare, construind astfel evoluţia omenirii din prezent până peste vreo câteva mii de ani. Clonele sunt “neo-umanii” şi duc o existenţă de neînţeles pentru noi, complet anostă, fără emoţii, fără interacţiune umană directă, singura formă de interacţiune fiind computerizată.

Aş fi vrut să ştiu mai mult despre lumea din viitor, dar Houellebecq nu pare să şi-o fi structurat în detaliu, nu şi-a definit o imagine foarte clară, ci s-a concentrat în special pe individ. În partea referitoare la societatea de acum, subliniază lipsa de afecţiune, egocentrismul, groaza de îmbătrânire, ura împotriva acesteia şi împotriva celor atinşi de ea, iar soluţia la lipsa de umanitate a omului – nu foarte departe de cea din Particulele elementare –  este obţinerea unei noi fiinţe din care să lipsească atât aceste emoţii negative, cât şi cele pozitive. Cu alte cuvinte, decât un măr parţial putred, mai bine deloc.

…noi nu mai avem un obiectiv care să poată fi precizat; nu putem cunoaşte bucuriile fiinţei umane; dar nici nefericirile ei nu ne pot hărţui. Nopţile noastre nu se mai înfioară de spaime, nici de extaze; totuşi, trăim, traversăm viaţa, fără bucurie şi fără mister, şi timpul ni se pare scurt.

Romanul se vrea un fel de Minunata lume nouă, dar mesajul social este aproape invizibil, prea ascuns în spatele evocării “răului”. Este clar că atacă societatea de consum, pe care o descrie perfect, cu obsesia pentru fericire şi conexiunea obligatorie care se face între fericire, tinereţe şi frumuseţe, dar se concentrează prea mult pe efecte, pe revelarea lor, nelăsând să se întrevadă nicio soluţie.

În ansamblu – poate şi din cauza personajului Daniel, care este zugrăvit puţin prea dramatic, prea suferind, prea conştient de toate durerile, dar incapabil să-şi accepte condiţia – Posibilitatea unei insule mi-a făcut impresia unei lamentări agresive. Destul de multe repetiţii şi exagerări, care nu-şi ating scopul, dacă am presupune că există unul.

E drept că am fost de acord cu unele din ideile pe care Houellebecq le “susţine” pentru a reda realitatea crudă, până într-acolo încât m-am simţit un antierou, un “aşa nu”, acesta fiind motivul pentru care m-a deprimat. Până aici, să zicem, şi-a atins scopul, m-am recunoscut în “prăbuşirea omenirii”, dar exagerările şi violenţa cu care arată cu degetul opresc efectul aici, nu duc mai departe misiunea.

Simţi că scriitorul, arătându-ţi calea greşită, vrea cu tot dinadinsul să te trimită în punctul opus, să vezi pericolul şi să te fereşti de el, dar exact asta nu-i reuşeşte. Analizezi, te gândeşti, îţi dai seama că are dreptate, că tabloul sumbru pe care ţi-l arată începe să prindă viaţă şi cu atât mai mult te strădui, proiectezi altceva, numai că a te forţa să te duci într-acolo, având ca singură motivaţie viziunea negativă a drumului pe care eşti, devine epuizant, iar lipsa unui rezultat, eşecul încercărilor adâncesc deprimarea şi, una peste alta, declanşează încăpăţânarea. Până când îţi vine să-i spui Houellebecq: da, aşa sunt şi n-am niciun chef să mă schimb!

Pentru că, imediat după Posibilitatea unei insule, am citit Henry Miller, nu mă pot abţine să nu fac oareşce comparaţie între abordări, mai ales că Miller m-a readus în matcă şi m-a vindecat de impresia de antierou. Nici Miller nu zugrăveşte natura umană în culori tocmai vesele, din contră, dar felul în care o face parcă-ţi dă de ales.

Arată toate feţele omului, fără a înclina exagerat balanţa doar într-un sens şi, esenţial, nu condamnă, iar asta te ajută să te apleci cu bunăvoinţă asupra oricărei noţiuni sau idei, inclusiv asupra acelora pentru care nu simţi nicio apetenţă, să nu priveşti cu obstinaţie orice dintr-o poziţie contrară. Nu eşti un antierou, eşti doar un om normal şi te face să te simţi liber să alegi ce şi când ţi se potriveşte. Miller te eliberează arătându-ţi întreaga paletă şi, deloc surprinzător, oamenii iau cele mai bune decizii atunci când simt că au libertatea de a decide şi de a alege orice.

Nevoia de a nu fi condamnat se află în fiecare şi arătarea unui zid insurmontabil fix în faţă nu poate genera nimic bun. Nu cred că opoziţia apriorică este o caracteristică doar a oamenilor încăpăţânaţi, ci este, de cele mai multe ori, reacţia celor puşi la colţ în mod agresiv. E acceptabil şi chiar recomandat să tragi un semnal de alarmă şi asta pare să-şi fi dorit din plin Houellebecq, dar am perceput romanul ca pe o viziune limitată doar la o faţă a monedei, reversul scăpându-i, fiind preocupat doar de atac şi înfierare, nu de o poziţionare detaşată şi echidistantă, care mi s-ar fi părut mai potrivită temei.

Poate revolta mea pe marginea romanului vine şi din faptul că urăsc extremele şi blocarea într-o singură direcţie. De-asta, atunci când nu găsesc linia subţire a echilibrului, practic extremismul ca balet (a se citi bungee jumping) între extreme, măcar nu mă limitez doar la una

Scriitorul se postează în poziţia medicului care comunică unui pacient că are o boală incurabilă în fază terminală, nici măcar o informare rece, ci una acuzatoare, plină de detalii despre boală, simptome, ce anume i-a declanşat boala, ce mai urmează, cum o să se simtă, cum o să moară…Ce-i drept, diagnosticul şi toate detaliile aferente sunt descrise perfect în roman, dar, deşi nu apreciez o carte în funcţie de oferirea unei soluţii, de data asta îmi venea să întreb la final: aşa, şi?!

Ca să scrii mai multe cărţi pe exact aceleaşi teme, trebuie să mai schimbi din când în când reţeta, să mai introduci măcar nişte culori de contrast, să mai descoperi o trăsătură sau să te duci mai în profunzime cu analiza. Practic, atunci când îl citeşti pe Houellebecq, devine esenţial cu ce ai început, pentru că primele cărţi rămân preferatele şi, de la un punct încolo, nu-ţi mai spune noutăţi. Dacă citeam Posibilitatea unei insule înainte de Particulele elementare şi de Platforma, probabil aş fi fost entuziasmată.

Bineînţeles, după ce-am scris atâtea şi nu dintre cele mai bune, este greu de crezut că mi-a plăcut romanul, dar îl critic cu aşa patimă tocmai pentru că l-am devorat, este plin de post-it-uri pe paginile la care vreau să revin, şi pentru că la fel voi devora şi un viitor roman de Houellebecq, dacă şi când va apărea

Dacă omul râde, dacă, în regnul animal, este singurul care exhibă această deformare facială, e pentru că este şi singurul care, depăşind egoismul naturii animale, a atins stadiul infernal şi suprem al cruzimii.

Cuvântul distruge, cuvântul desparte, iar când între un bărbat şi o femeie rămâne doar cuvântul, relaţia se consideră, pe drept cuvânt, terminată. Când însă este însoţit, îmblânzit şi într-un fel sanctificat de mângâieri, cuvântul însuşi poate dobândi un sens diferit, mai puţin dramatic, dar mai profund, sensul unui contrapunct intelectual detaşat, fără miză imediată, liber.

În prima parte a vieţii, devenim conştienţi de fericirea de care am avut parte abia după ce am pierdut-o. Vine apoi o vârstă, o vârstă secundă, la care, când începem să trăim o perioadă de fericire, ştim din capul locului că o vom pierde până la urmă. Când am întâlnit-o pe Belle, am înţeles că intram în acea vârstă secundă. Am înţeles, de asemeni, că încă nu eram la vârsta a treia, cea a bătrâneţii adevărate, când anticiparea pierderii fericirii ne împiedică, pur şi simplu, s-o trăim.

…nici nu cred că am avut o discuţie adevărată cu altcineva decât cu o femeie iubită, în fond mi se părea normal, schimbul de idei cu cineva care nu-ţi cunoaşte trupul, care e incapabil să-l facă nefericit sau, dimpotrivă, să-i aducă bucurie, e doar un exerciţiu fals şi în fond imposibil, pentru că suntem trupuri, înainte de toate, suntem în primul rând şi aproape exclusiv trupuri, iar starea trupurilor noatre e singura explicaţie adevărată a celor mai multe din concepţiile noastre intelectuale şi morale.

Refuzul de a face un lucru pentru că l-ai mai făcut, pentru că ai mai trăit experienţa, distruge rapid, la tine, dar şi la ceilalţi, orice motiv de a trăi şi orice viitor posibil şi te cufundă într-un plictis apăsător care se transformă în cele din urmă într-o obidă atroce, însoţită de ură şi resentiment faţă de cel ce încă aparţine vieţii.

Nu există un subiect mai frecvent decât iubirea, în istorisirile de viaţă ale oamenilor şi în corpusul literar rămas de la ei; […] Pe scurt, nici un subiect nu pare să-i fi preocupat mai mult pe oameni; pe lângă el, până şi banii, până şi satisfacţiile luptei şi ale gloriei pălesc, îşi pierd forţa dramatică în istorisirile de vieţi umane. Pentru oamenii din ultima perioadă, iubirea pare să fi fost apogeul şi imposibilul, nostalgia şi harul, punctul focal în care se puteau concentra orice suferinţă şi bucurie.