La revedere acolo sus de Pierre Lemaitre

L-am descoperit pe Pierre Lemaitre cu acest roman și a fost dragoste la prima citire, iar între timp am citit și O viață și trei zile de același autor.

Nu auzisem de Lemaitre până la lansarea filmului Au revoir là-haut, ecranizarea romanului în regia lui Albert Dupontel, dar, pentru că am văzut cartea, m-am gândit să încep cu lectura și apoi să trec și la film.

Povestea prieteniei dintre Albert Maillard, un contabil care luptă în Primul Război Mondial, visând întoarcerea acasă la logodnica lui, și Eduard Péricourt, un tânăr provenind dintr-o familie înstărită și cu relații, talentat la desen, dar purtând povara neacceptării de către tatăl său a înclinațiilor artistice și boeme, este una mai puțin obișnuită.

La finalul războiului, când fiecare soldat speră că totul s-a terminat și abia așteaptă să plece, brigada lor pornește un ultim atac împotriva unei garnizoane germane, o ultimă încercare a locotenentului Pradelle de a-și asigura gloria. Albert se trezește îngropat în pământ și, cu puțin înainte de a-și da ultima suflare, este salvat de către Eduard. Acesta din urmă, însă, este lovit de o schijă care-i spulberă mandibula. 

Când își revine din comă, Eduard încearcă să se arunce pe fereastră, dar este oprit la timp de Albert și, pentru că nu concepe să reia legătura cu familia astfel desfigurat, Albert îl “fură” din spital, îi face rost de o altă identitate și cei doi încep o aventură a supraviețuirii în aceste condiții.

Pierre Lemaitre descrie ororile războiului cu lux de amănunte și cinism, dar reușește să aducă între pagini și multă ironie și umor, ceea ce face lectura suportabilă și chiar amuzantă pe alocuri. Nu am idee dacă există și vreun sâmbure de adevăr în poveste, aceasta este, însă, foarte credibilă, iar autorul are grijă ca, uneori, să rămâi cu râsul înghețat pe buze. Acțiunea este alertă, dar și condimentată cu pasaje retrospective care-ți permit, ca într-un puzzle, să descoperi personajele, să vezi ansamblul și să reflectezi. 

Albert și Eduard nu-și mai găsesc locul în lume, pentru că, deși statul francez se dă peste cap să-și omagieze soldații care i-au adus victoria, în haosul de după război, nu are capacitatea să se ocupe de problemele supraviețuitorilor. Autoritățile fac un adevărat spectacol din război și din omagierea victimelor, dar oamenii se simt, de fapt, stînjeniți și jenați de prezența supraviețuitorilor mutilați. Imaginea acestora nu se suprapune peste imaginea eroului din mentalul colectiv.

În acest context, cei doi prieteni vor profita de haosul general și, cu ajutorul talentelor lui Eduard, vor pune la cale o escrocherie pe seama autorităților și a celor care le reprezintă, lacomii cu funcții care sunt gata să se servească fără rușine din sumele alocate de stat pentru celebrarea victoriei și comemorarea victimelor.

Mutilarea îl transformă pe Eduard dintr-un tânăr sensibil într-un egoist arogant, pradă depresiilor, care-i urăște pe ceilalți, iar Albert face tot ce poate să-i facă existența mai plăcută și mai ușoară, renunțând la viața sa, la ceea ce spera că va trăi după război. Nu poți, însă, să te superi pe Eduard, nu poți să nu-l înțelegi și să nu suferi alături de el.

Dincolo de toate mizeriile războiului, de cinismul celor care vor numai să profite de pe urma lui, se află drame reale, oameni ale căror vieți sunt într-un fel curmate, chiar dacă au supraviețuit războiului. Personajele lui Lemaitre sunt complexe și, în ciuda realismului cu care descrie în detaliu luptele și rănile, scriitorul își înzestrează personajele cu o sensibilitate profundă, care te înduioșează.

După ce am terminat romanul, am zis să-l las să respire puțin înainte de a vedea filmul și încă nu m-am încumetat, dar am inserat în articol câteva imagini din el. Recunosc că mă tem puțin de impactul vizual al celor descrise în carte, mi-l pot imagina pe Eduard fără mandibulă, dar, dacă regizorul a ales să redea în imagini anumite descrieri din roman, cu siguranță m-ar bântui mult mai mult decât cele închipuite de mine în timpul lecturii. Sper să-mi fac curaj să-l văd curând.

Recomand din tot sufletul La revedere acolo sus, pentru mine una dintre cele mai bune cărți citite în 2018, iar Pierre Lemaitre, o descoperire de care m-am bucurat foarte mult.

…știa că o frică nedeslușită, vibrantă, aproape palpabilă, pusese încetul cu încetul stăpânire pe sufletul lui. La toate acestea se mai adăugau efectele devastatoare ale îngropăciunii. Ceva din el era încă sub pământ, trupul i se întorsese la suprafață, dar o parte a creierului său, prizonieră și cuprinsă de spaimă, rămăsese dedesubt, zidită de vie.

Cu inima bătându-i nebunește în piept, iată-l în antreul înalt ca o catedrală, înțesat de oglinzi, totul e frumos, chiar și slujnica, o brunetă cu părul scurt, strălucitoare. Dumnezeule mare, ce buze, ce ochi, totul e frumos la bogătași, își spuse Albert, până și săracii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.