Povestea vieţii tale – colecție de povestiri de Ted Chiang

Așa cum povesteam când am scris despre Arrival și Povestea vieții tale, povestirea ecranizată de Denis Villeneuve, am aflat de Ted Chiang cu ocazia filmului și, pentru că pelicula mă pusese pe gânduri serios, am zis să vedem ce și cum scrie domnul care a inventat “heptapozii” și “heptapoda”. Și am fost mai mult decât impresionată.

Ideile din cele opt povestiri pot fi fiecare dintre ele premisă atât pentru un roman, cât și pentru o dezbatere filosofică. Poate exagerez când vorbesc de dezbatere filosofică, dar în mod clar am avut de rumegat mult și bine la ele.

În aproape toate povestirile lui Ted Chiang este vorba, într-un fel sau altul, despre limbaj şi comunicare, despre căutările și sensurile vieții umane, despre nevoia de cunoaștere, toate abordate într-un cadru SF care împinge limitele realității și ale înțelegerii pentru ca, în final, să avem o înțelegere mai corectă și mai amplă a conceptelor, să putem vedea ansamblul mai bine.

O să le iau pe rând, mai puțin Povestea vieții tale.

Prima povestire este Turnul din Babilon, un fel de reinterpretare a legendei biblice a turnului Babel. Mineri și hamali muncesc întruna la ridicarea turnului, care nu este un lăcaș de cult sau de întâlnire, ci este un oraș în sine. Cei care locuiesc de la anumite nivele în sus n-au mai coborât pe pământ de ani, au case, familii, se gospodăresc și au piețe de-a lungul turnului. Durează mai mult de o lună să ajungi până sus și, când ajungi acolo, totul este invers, cerul este pământul și pământul este cerul, iar natura și viața nu sunt decât un cerc.

În Înțelegere, Leon a suferit un accident, iar doctorii îi administrează pentru refacere hormonul K, proaspăt descoperit și al cărui efect secundar este inteligența sporită. Puțin câte puțin, personajul nostru nu mai vrea să fie dependent de alegerea medicilor de a-i administra sau nu medicamentul și, utilizându-și din ce în ce mai mult capacitățile creierului, fuge și începe să-și procure singur medicamentul. Povestea capătă astfel și accente de acțiune și suspans, dar accentul cade pe descrierea și interpretarea stărilor și ideilor lui Leon.

Acesta ajunge să învețe orice, să înțeleagă orice și infirmă ideea că, odată cu evoluția intelectuală, omul a pierdut din capacitățile fizice, pentru că noile sale aptitudini duc și la o coordonare mult mai bună între minte și corp.

Pe măsură ce mintea mea se dezvoltă, crește și controlul pe care îl am asupra trupului meu. Este greșită credința că în timpul evoluției oamenii au sacrificat abilitățile fizice în favoarea creșterii inteligenței. Mânuirea corpului este o activitate mentală. Puterea nu mi-a crescut, în schimb coordonarea este acum peste medie. Ba chiar devin ambidextru. Și mai mult, puterea mea de concentrare este foarte eficientă în folosirea tehnicilor de biofeedback. După relativ puțin exercițiu, sunt capabil să-mi cresc sau să-mi scad ritmul cardiac și tensiunea.

Odată cu inteligența cognitivă, i se dezvoltă și inteligența emoțională și observațiile sale par a se referi la maturizarea obișnuită, la cum, pe măsură ce ne cunoaștem și ne înțelegem mai bine pe noi înșine, începem să-i vedem altfel și pe ceilalți, să-i descifrăm și să-i înțelegem mai bine.

Ca întotdeauna, rolurile jucate de unii sunt recunoscute de cei care dovedesc o mai mare maturitate. Pentru mine, acești oameni sunt ca niște copii pe un teren de joacă.

Mai mult, inteligența emoțională îi amplifică emoțiile, le face mai complexe și le scoate din sfera comună. “Pe măsură ce crește conștiința de sine, toate emoțiile mele cresc în complexitate în mod exponențial.”

Cu cât accesează mai mult informații din zone ale creierului pe care, în mod normal, nu le cunoaștem și nu știm să le exprimăm, cu atât simte nevoia de a crea un nou limbaj pentru a putea reda modelele de gândire, iar acest limbaj trebuie să fie, la fel ca în Povestea vieții tale, o ideogramă concepută integral din start, o ideogramă care “va putea comunica mai bine decât o pictură ceea ce n-ar putea fi cuprins într-o mie de cuvinte.”

Ajunge chiar să-și controleze puterea de a-i manipula și a-i seduce pe ceilalți prin controlul emanațiilor somatice, cu ajutorul feromonilor și al tensiunii musculare și, de aici, povestea devine una morală, centrată pe scopul în care-și va folosi aceste multiple aptitudini dezvoltate, dar vă las să descoperiți singuri luptele prin care va trece și care este deznodământul. 

Povestirea Împărțirea la zero este despre o matematiciană genială care, în încercarea de a rezolva un formalism, demonstrează că orice număr este egal cu orice alt număr. Din punct de vedere al realității și al matematicii, ar fi imposibil, dar ce te faci când demonstrația este corectă și toată matematica, tot ce știi se răstoarnă complet?! Ca și cum un teolog ar descoperi printr-o demonstrație de necombătut că nu există Dumnezeu și încă n-ar fi la fel de bulversant, pentru că dovezi absolut imbatabile și palpabile despre existența vreunei divinități nu avem.

Narațiunea este structurată pe trei linii, pe de-o parte, povestea matematicianei Renee, pe de altă parte povestea lui Carl, soțul care-i stă alături și încearcă din răsputeri s-o ajute să iasă din depresie și, printre ele, pasaje de lucrare științifică în care sunt explicate conceptele matematice.

Șaptezeci și două de litere abordează din nou tema limbajului în mod direct. Numele și cuvintele au putere, ele animează totul. Astfel, dacă personajul care-și dedică viața cercetării numelor și efectelor acestora, Robert, pune un anumit nume în interiorul unei sculpturi, atunci acea sculptură capătă abilități și un comportament determinate de respectivul nume. Practic, totul depinde de nume, de cuvânt. Robert este racolat de o companie celebră dispusă să-i finanțeze descoperirile, dar pentru care trebuie să dezvolte o industrie de controlare a fertilității.

Tema devine una socială care atrage atenția și asupra faptului că, întotdeauna, de cele mai interesante descoperiri științifice vor profita (întâi sau exclusiv) cei care dețin puterea financiară în societate și, mai grav, vor fi folosite împotriva celor săraci și care nu se pot apăra.

Evoluția științei umane a apărut sub forma unui articol într-o revistă și, în doar trei pagini, Ted Chiang imaginează un articol al unui savant din viitor pe baza căruia poți imagina o nouă societate infiltrată în societatea umană așa cum o știm. S-a descoperit, cândva înaintea momentului la care este scris articolul fictiv, o metodă de transfer de informații denumită TND (transfer neural digital), iar cei care o pot utiliza sunt doar metaumanii, niște roboți dotați cu această capacitate.

Oamenii normali, pentru că nu s-a descoperit și un mijloc de perfecționare a creierului uman, nu au acces la informațiile astfel comunicate, dar pot alege, pentru copiii lor, un tratament genetic în faza embrionară care i-ar transforma apoi în metaumani. Părinții se află într-o teribilă dilemă între a permite copilului accesul la cultura metaumană, caz în care dezvoltarea lui ar fi de neînțeles pentru ei, sau să interzică accesul copilului la TND, ceea ce ar însemna să-l priveze de șanse într-o lume dominată de metaumani. 

Aceste premise promit, zic eu, și sper ca Ted Chiang să reia ideile și să transforme scurtul articol într-o povestire.

Mai mult, citind acum Homo deus. Scurtă istorie a viitorului de Yuval Noah Harari, autorul cărții Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, descopăr că istoricul israelian prevede că, într-un viitor nu tocmai îndepărtat, tocmai asta se va întâmpla: o nouă rasă de oameni sau o combinație între oameni și tehnologie va prelua puterea și controlul pământului. Voi povesti mai multe când voi scrie despre Homo deus, dar se pare că povestirile SF ale lui Ted Chiang nu sunt atât de departe de realitate Smile

Iadul este acolo unde nu există Dumnezeu, deși pare a fi centrată pe religie, pe iubirea față de Dumnezeu, cred că este mai degrabă o poveste despre iubire în general și o lecție de viață. Într-o lume fantastică în care aparițiile divine sunt o certitudine, dar oamenii nu pot ști ce aduc acestea, pentru că uneori salvează suflete și vindecă oameni și vieți, alteori, din contră, îi nenorocește pe martorii la aceste apariții, personajele se luptă să înțeleagă de ce se întâmplă una sau alta.

Povestea are ca substrat interpretarea ideii de bine și de rău. Avem tendința, firească, de a vedea doar manifestările evidente și de a interpreta o întâmplare nefericită ca fiind doar rea, în timp ce o întâmplare fericită este doar bună, uitând că, de cele mai multe ori, în orice rău se găsește și un sâmbure de bine și invers, care însă nu sunt vizibile decât în timp și, uneori, nu la un nivel concret. La fel ca în realitate, și personajele acestei povestiri se împart în cele care știu să vadă binele în orice și cele înclinate să vadă mai degrabă răul, fiecare încercate de întâmplări pentru a-și învăța lecția în viață.

Dincolo ce e bun și ce e rău din ce ni se întâmplă în viață, Ted Chiang abordează problema iubirii despre care pare a spune că este adevărată numai atunci când este necondiționată. 

Asta nu-i afectează însă sentimentele, pentru că dragostea necondiționată nu cere nimic în schimb, nici măcar să fie resimțită și de celălalt.

Să-ți placă ceea ce vezi: un documentar este printre preferatele mele. Tema este frumusețea, felul în care o percepem, cum o judecăm, cum ne raportăm la ea și este o poveste cu două tăișuri. Autorul devine avocatul diavolului pledând pentru două tabere diferite și nu poți să nu te lași vrăjit de ambele variante, ceea ce nu ne spune decât că, în ce privește frumusețea, granița între a ne bucura de ea și a fi obsedați de ea este sensibilă și mișcătoare.

S-a descoperit o tehnică medicală prin care se poate “instala” oamenilor un soft cu ajutorul căruia aceștia devin imuni la frumusețe. Pentru o persoană care are activată “cali” nu există frumos sau urât, viața și lumea nu se învârte în jurul acestor concepte, nu dezvoltă complexe cu privire la propria înfățișare și nu-și construiește relații pornind de la aspectul fizic. Părinții activează copiilor cali, îi duc la școli în care învață alți copii care au cali și aceștia cresc departe de discriminări, de invidii pentru aspect, de obsesii și complexe, iar la maturitate, aceștia pot alege să-și dezactiveze cali.

Povestea este scrisă sub formă de interviuri luate studenților și profesorilor dintr-o universitate în care urmează să se voteze dacă tehnica aceasta devine obligatorie sau nu. Există militanți de ambele părți ale votului, iar din părerile exprimate de personaje se construiește o adevărată dezbatere despre ce înseamnă frumusețea, ce-am pierde dacă n-am mai putea-o percepe, dar și cât de gravă este obsesia pentru frumusețe și corp în societate.

Fetelor li s-a spus întotdeauna că valoarea lor este legată de felul în care arată; realizările lor sunt amplificate dacă sunt drăguțe și minimalizate dacă nu sunt. Sau, mai rău, unele fete își închipuie că pot reuși în viață bazându-se doar pe înfățișare și nu se mai preocupă să-și dezvolte capacitățile intelectuale.

Ar fi bun un asemenea sistem? Ar fi oare asta acea “maturitate asistată” despre care tot auzim vorbindu-se?
Nu, n-ar fi. N-ar însemna că suntem maturi, ci că lăsăm un sistem specializat să ia decizii în locul nostru. Maturitatea înseamnă să vezi diferențele, dar să și înțelegi că nu contează. Pentru asta nu se poate inventa nicio scurtătură tehnologică.

Înainte vreme, când treceam pe lângă un raft de magazin sau vedeam o reclamă, îmi simțeam atenția distrasă puțin. Era ca și cum încercau să mă stârnească fără voia mea. Nu mă refer neapărat la o excitație de tip sexual, dar încercau să ajungă la mine la un nivel visceral. Și eu rezistam și mă întorceam la aveam de făcut. Dar era o abatere a atenției și rezistența la aceste distrageri îmi consuma o energie p care aș fi putut-o folosi în alte scopuri.
Acum, însă, având activată cali, nu mai simt acea atracție. Cali m-a eliberat de distrageri, mi-a redat energia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.