Încercând să aleg cărţile care mi-au plăcut cel mai mult anul trecut, care m-au surprins şi mi-au dat de gândit, care, odată închise, rămân în minte şi pe care le voi recomanda oricând, îmi dau seama că 2012 a fost un an bun şi în materie de lectură

Am descoperit scriitori faini, am citit scriitori care erau deja la categoria preferaţi, am citit mai multă literatură română şi constat că multe din cărţile pe care le-am considerat cele mai bune sunt româneşti.

Aşadar, cele mai bune lecturi din 2012, în ordinea în care le-am citit:

1. Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici

Matei Brunul are aproape 40 de ani, dar nu-şi aminteşte nimic din ultimii 20 de ani. O boală mai puţin cunoscută i-a şters din minte, în urma unui accident, ce a fost şi ce-a făcut în aceşti 20 de ani. Îl are pe Vasilache, o păpuşă de lemn, pe care a primit-o în spital şi despre care i s-a spus că i-a aparţinut. Ce legătură este între această păpuşă şi trecutul său, cine este tovarăşul Bojin şi de ce acesta şi partidul se îngrijesc de el, după ce înţelege că a fost condamnat şi închis pentru ceva grav, nu ştie.

Puţin câte puţin, vom descoperi odată cu Matei Brunul, dar şi separat de personaj, uneori, ce se ascunde în cei 20 de ani…profesia de păpuşar a Brunului şi pasiunea cu care i s-a dedicat, “crimele” lui împotriva sistemului, familia sa, dar şi implicarea singurelor persoane existente în viaţa lui, tovarăşul Bojin şi Eliza… Citeşte mai mult

2. Cain de José Saramago

După ce Cain şi-a omorât fratele, Dumnezeu i se înfăţişează şi, pentru că-şi recunoaşte partea de participare indirectă la crimă, prin provocarea lui Cain, îl pedepseşte pe acesta la pribegie veşnică. Cain călătoreşte în lume şi chiar în timp şi este martor la momente celebre din Vechiul Testament, prilej cu care autorul interpretează legendele şi elucidează misterele pe care creştinul de rând nu are voie să le cerceteze.

Dumnezeul zugrăvit în Cain este un Dumnezeu răzbunător, este ca un copil răsfăţat, convins că totul i se cuvine, că se poate juca cu orice şi cu oricine, că are dreptul să strice şi repare jucăriile după bunul său plac… Citeşte mai mult

3. Ceea ce ziua datorează nopţii de Yasmina Khadra

Romanul este povestea lui Younes, un băiat algerian, cumva prins la mijoc întreaga viaţă, fie între două etnii, fie între două credinţe, fie între datorie şi iubire. Născut într-o familie de ţărani săraci, cândva familie de vază în trecutul algerian, la vârsta de 9 ani, Younes este adoptat de unchiul său, un reprezentant al clasei de mijloc din Oran, căsătorit cu o franţuzoaică, pentru a i se oferi un viitor mai bun. Rebotezat Jonas, existenţa lui va fi mereu marcată de apartenenţa la două lumi diferite, cea a francezilor, prin integrare în cercurile lor şi prin educaţie, şi cea a algerienilor, prin sânge.

Povestea de dragoste dintre Younes şi Émilie este una care te face să exclami de mai multe ori pe parcursul lecturii: “nu se poate! e nedrept!” şi să reflectezi constant la importanţa unor întâmplări, a unor alegeri care pot părea nesemnificative atunci când au loc, la consecinţele pe care o stare de moment le poate avea asupra întregului destin… Citeşte mai mult

4. Simion liftnicul de Petru Cimpoeşu

Simion, cizmarul de la parter, decide într-o zi că nici locuinţa proprie, nici o eventuală biserică, ce să mai, nici un loc nu este mai potrivit decât liftul blocului pentru a se ruga, aşa că se instalează în lift şi nu mai vrea să iasă de-acolo nici în ruptul capului. În primele zile, locatarii nu sunt foarte deranjaţi de blocarea liftului, nu cunosc motivul şi-şi văd de vieţile lor.

Domnul Gheorghe de la şapte nu foloseşte liftul, preferă să facă mişcare şi se bucură că şi vecinii au această ocazie. Domnul Elefterie este mult prea preocupat de loterie şi de un potenţial câştig (absolut cert în viziunea sa, că doar a jucat nişte numere visate). Doamna Pelaghia este absorbită de idila cu “domnul al cărui nume îl trecem sub tăcere” (şi sub tăcere va fi de-a lungul întregului roman), dar şi ocupată cu pioşenia, care n-o împiedică, pe parcursul zilei, să-şi înşele soţul, însă revine în forţă la rugăciunea de seară. Domnul Eftimie, profesor de biologie, trece prin momente grele când o elevă îl anunţă că este însărcinată şi el este preafericitul tată. Temistocle, un puşti de treisprezece ani, care locuieşte cu bunica adoptivă, Elemosina, nu foloseşte liftul din principiu, pentru a economici energia electrică… Citeşte mai mult

5. Raport către El Greco de Nikos Kazantzakis

O carte care ar trebui citită, zic eu, măcar de vreo trei ori într-o viaţă…o dată, în fragedă tinereţe, pentru că are darul să inspire şi să dea dorinţa “de a urca, pas cu pas, spre punctul cel mai înalt”, a doua oară, la maturitate, pentru că este un veritabil ghid spiritual, şi a treia oară, la o vârstă mai înaintată, la momentul concluziilor, când ai acumulat un trecut cu care să te împaci.

Măcinat de întrebări, trecând de la o dilemă la alta, Nikos Kazantzakis este într-o continuă luptă cu lumea, cu Dumnezeu, cu sine însuşi, percepându-se ca exponent al două culturi diferite (arabă şi greacă), fructul a două feluri de pământ şi de aer, purtătorul a două forţe distincte şi, de cele mai multe ori, antagonice. Periplul lui Kazantzakis în trecut, explorarea vieţii strămoşilor şi găsirea unor legături între acestea şi propria viaţă m-au acaparat complet şi m-au făcut să meditez mai serios pe tema “rădăcinilor”… Citeşte mai mult

6. Sindromul de panică în Oraşul Luminilor de Matei Vişniec

Am devorat cartea, nu simţeam când dădeam paginile şi va rămâne multă vreme pe raftul cu cărţi de răsfoit frecvent. Un festin de idei, o sărbătoare a cuvintelor, care simţi cum te împresoară în timp ce citeşti.

Matei Vişniec este scriitorul imigrant care povesteşte la persoana întâi, dar şi personaj în romanul său. De fapt, în Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, scriitori şi personaje coabitează într-o comunitate creată de domnul Cambreleng, un personaj ce ar putea reprezenta un alter ego al scriitorului, un for interior al acestuia, care cenzurează, sancţionează, dar şi creionează direcţia spre depăşirea limitelor. Pentru domnul Cambreleng, cărţile sunt precum fiinţele umane, pot fi vii, pot agoniza şi, de multe ori, mor. Cărţile moarte trebuie salvate şi reînviate, iar librăriile sunt adevărate abatoare, pentru că o carte nu reprezintă un obiect, ea este un univers şi aşezarea ei lângă o carte nepotrivită o poate sufoca… Citeşte mai mult

7. Ploile amare de Alexandru Vlad

Ploile amare a fost pentru mine o întoarcere acasă.

Povestea din roman are loc într-un sat ardelean în anul 1970, dar scriitorul a surprins, de fapt, un sat românesc din perioada comunistă, aşa încât, chiar dacă, în ce mă priveşte, “acasă” înseamnă un sat muntean prin anii ’80, am regăsit comunitatea aşa cum o ştiam şi, între paginile cărţii, m-am simţit din nou în universul idilic al copilăriei.

Ploile abundente din primăvara lui 1970 izolează un sat de restul comunei şi orice comunicare cu exteriorul pare imposibilă. Acţiunea evoluează lent şi o mare parte din roman este introducerea cititorului în atmosferă, care se petrece atât de natural şi de plăcut, încât nici nu simţi nevoia să se întâmple mai mult. Cunoşti rând pe rând personaje autentice, relaţiile dintre ele ies la iveală treptat şi, practic, lumea relaţională a satului se ţese precum pânză de păianjen, care ajunge să-i cuprindă pe toţi locuitorii şi, aşa cum învăluie, va şi dezvălui în final totul… Citeşte mai mult

8. Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany

S-a tot scris că nu este o carte pentru pudibonzi, dar o astfel de prezentare a cărţii îi face totuşi o mare nedreptate. Eu, cel puţin, nu am văzut-o în niciun caz ca pe un atac la pudoare şi nu cred că este de nerecomandat vreunei categorii de cititori, fie ei pudibonzi, pentru că, în ciuda subiectului şi a cuvintelor specifice unor întâmplări decadente, scriitura lui Octavian Soviany transcende diferenţa între moral şi imoral, între pudoare şi neruşinare. Demonii pe care-i aduce în prim plan devin, ca să zic aşa, necesari, justifică lectura şi efectul este unul de îmbogăţire interioară a cititorului.

Kostas Venetis, de origine grec, îşi istoriseşte, pe patul de moarte, viaţa tumultoasă, ca într-o spovedanie fără vreun dram de căinţă, ca un testament de care este mândru şi din care scribul, Nemţoaica, iubitul lui Kostas, nu are dreptul să omită niciun cuvânt. Amintindu-mi acum de începutul romanului şi revăzând firul poveştii, am impresia că eroul lui Soviany nu a trăit o viaţă, ci mai multe, nu a fost un personaj, ci mai multe, întregindu-se treptat cu fiecare experienţă… Citeşte mai mult

9. Tropicul Cancerului de Henry Miller

Am învăţat de la Miller că orice poate fi povestit, scris şi dezbătut. Cele mai banale întâmplări şi momente devin confesiuni intime, dezvelite de orice aparenţă, uneori crude, sau adevărate poezii ameţitoare. Parisul lui Miller este când un oraş comun, în care se zbate pentru a-şi asigura hrana zilei de mâine, când buricul lumii, “O cetate mai eternă decât Roma, mai strălucitoare decât Ninive”. În ciuda lipsei de bani şi a vieţii sărăcăcioase, a unei aparente comodităţi şi apatii, o senzaţie de libertate şi de putere răzbate din paginile cărţii.

Urmează să scriu despre Tropicul Cancerului şi să povestesc mai mult despre ce-am trăit citind această carte

10 . Autoportret într-o oglindă spartă de Octavian Paler

Şi despre cartea lui Paler urmează să scriu curând, dar ce pot spune aşa, rapid, este că am citit Autoportret într-o oglindă spartă în noaptea de 30 spre 31 decembrie 2012 şi rândurile lui Paler au fost cele care m-au aruncat cu încredere şi optimism în 2013

“In acest «autoportret» imi pun, mai explicit, o problema mai veche. Ce am in urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate doar fapul ca am trait usor somnambulic, intre realitate si vis, sa fie interesant. Dar daca vad in urma mea, cum inclin sa vad, «un destin», ma lovesc de alte intrebari. M-am inselat, oare, crezind ca destinul este, in buna masura, o consecinta a caracterului nostru?”

“Dimineaţă, m-am sculat cu gândul că fiecare om are haosul său personal. Şi că în raporturile cu acest haos, există trei faze. În prima, îţi ignori haosul. În a doua, rătăceşti prin el. În a treia, încerci, dacă mai ai timp, să pui puţină ordine.
Cam asta aş vrea să fac aici.
Dar cum? Lăsându-mă în voia stărilor de moment şi a amintirilor?
Când te priveşti într-o oglindă spartă, e singurul mijloc, probabil.”

“Inventarul” cărţilor citite în 2012 l-am făcut în această pagină şi de-acolo puteţi naviga spre impresiile mele despre fiecare din ele.

Un 2013 cu cărţi geniale să avem!