Ploile amare a fost pentru mine o întoarcere acasă.

Povestea din roman are loc într-un sat ardelean în anul 1970, dar scriitorul a surprins, de fapt, un sat românesc din perioada comunistă, aşa încât, chiar dacă, în ce mă priveşte, “acasă” înseamnă un sat muntean prin anii ’80, am regăsit comunitatea aşa cum o ştiam şi, între paginile cărţii, m-am simţit din nou în universul idilic al copilăriei. Idilic, nu idealizat, pentru că, deşi la noi în zonă nu a existat colectivizare, îmi amintesc cum se aduna mereu “birul” în produse (lapte, brânză etc), cum erau chemaţi la Sfatul Popular cei care încă mai aveau cazan pentru făcut ţuică acasă şi cum tăierea unui viţel din ogradă era motiv de puşcărie.

Nu mă voi bănui de prea mult subiectivism, pentru că am căutat să analizez şi obiectiv Ploile amare, dar trebuie să spun de la început că am rezonat într-un mod special cu personajele şi cu întâmplările zugrăvite de Alexandru Vlad.

Ploile abundente din primăvara lui 1970 izolează un sat de restul comunei şi orice comunicare cu exteriorul pare imposibilă. Acţiunea evoluează lent şi o mare parte din roman este introducerea cititorului în atmosferă, care se petrece atât de natural şi de plăcut, încât nici nu simţi nevoia să se întâmple mai mult. Cunoşti rând pe rând personaje autentice, relaţiile dintre ele ies la iveală treptat şi, practic, lumea relaţională a satului se ţese precum pânză de păianjen, care ajunge să-i cuprindă pe toţi locuitorii şi, aşa cum învăluie, va şi dezvălui în final totul.

Primarul Alexandru Rogozan apare mai întâi ca un om stăpân pe situaţie, pragmatic şi devotat misiunii de a conduce şi organiza satul, având ca singură satisfacţie lucrul bine făcut şi recunoştinţa sătenilor. Bineînţeles că, puţin câte puţin, aflăm că aproape toate imaginile pe care membrii comunităţii se străduie să le arboreze “de ochii lumii” ascund secrete personale, interese, frică, dar şi secrete colective, întâmplări despre care nu se vorbeşte. După instalarea comunismului şi trecerea la colectivizare, multe s-au schimbat în sat, iar oamenii s-au adaptat, pe de-o parte, prin teamă şi grijă şi, pe de altă parte, printr-o atenţie sporită să nu rateze nicio ocazie care le-ar putea aduce un cât de mic câştig.

Cu toate acestea, “La aproape douăzeci de ani după colectivizare, oamenii se împărţiseră pe nesimţite iarăşi în săraci şi bogaţi, poate nu atât de drastic ca înainte, dar totuşi aceeaşi împărţire, cu exact aceiaşi oameni în cele două istorice categorii.”

Sătenii sunt constanţi în menţinerea unui statu quo, nu cutează şi nici nu par a avea vreo motivaţie în a schimba ceva, în a scormoni trecutul. N-ar ajuta nimănui, realitatea nu se schimbă şi grija zilei de mâine este mai pregnantă decât idealuri de dreptate şi adevăr, oricum călcate în picioare de regimul ale cărui închisori se bazau pe tortură şi turnătorie.

De altfel, toată lumea se culca devreme în sat, odată cu lăsarea întunericului, ca într-o stare de camuflaj, se modificase ceva în metabolismul şi vitalitatea oamenilor, un regres, o evanscenţă, o retardare ce te făcea să te gândeşti la alte perioade istorice…

Pompiliu este învăţătorul satului, venit de la oraş prin repartiţie. Tânăr şi nu complet deprins cu supunerea şi resemnarea, devine cumva catalizatorul dezgropării trecutului în vremuri în care apa acoperă satul şi-l face inaccesibil, dar tot apa scoate la iveală secretele îngropate.

Într-o atmosferă încărcată, cu ameninţarea ploilor ca “o boală cronică”, nori ce “aveau griul radiografiilor pulmonare” şi ploi mărunte “încât nu erai sigur că ploaia cade de sus sau doar pluteşte în aer, imponderabilă”, personajele îndrăznesc uşor, uşor să iasă din letargie. Legături amoroase şi adevărate poveşti de dragoste prind viaţă sub ochii cititorului, drame din închisorile comuniste, momente de curaj, trădări şi suferinţe, toate contrastează cu lipsa de vitalitate a prezentului.

Odată ce-ai pătruns în universul satului şi personajele au prins contur real în ochii tăi, ritmul devine alert şi cartea intră în categoria celor pe care nu le mai poţi lăsa din mână.

Povestea se dezvăluie atât la persoana treia, cât şi la persoana întâi, iar construcţia romanului, alternanţa trecut – prezent şi ordinea în care personajele “intră în scenă” şi întâmplările sunt conturate au fost exact pe gustul meu, nicio pagină nu mi s-a părut în plus sau plasată nepotrivit. O critică pe care aş aduce-o, totuşi, ar fi aceea că vocile personajelor nu sunt suficient individualizate, în sensul că nu poţi fi foarte sigur ce personaj “vorbeşte” de la primele cuvinte ale capitolului, ci numai după ce referinţe ulterioare particularizează vocea.

Altfel, personajele sunt foarte bine conturate şi faptul că m-am simţit “acasă” nu s-a datorat numai spaţiului rural, ci mai ales personajelor, tipologii definitorii satului românesc.

Fără a mă gândi să încadrez romanul în vreun curent literar şi fără a intra în detalii stilistice, care nu sunt specialitatea mea, în calitate de simplu cititor care-şi împărtăşeşte impresiile, trebuie să spun că stilul lui Alexandru Vlad mi-a plăcut. Dincolo de talentul de povestitor, am apreciat un fel de modestie a naratorului. Nu ştiu dacă modestie este cuvântul potrivit, dar mi se pare excepţional să citeşti o carte din ale cărei rânduri să nu se iţească dorinţa scriitorului de a epata, de a sări cumva în ochii cititorului şi aş zice că se întâmplă destul de rar în ultima vreme.

Alternarea dialogurilor în limbaj “rural” cu propriile consideraţii sau cele ale unor personaje “educate” (doctorul, tehnicianul, învăţătorul) redate într-un limbaj actual, folosind neologisme pe alocuri, pe de-o parte dă autenticitate poveştii şi, pe de altă parte, nu ţine cititorul blocat în lumea cărţii, ci îi permite să-şi amintească în ce secol ne aflăm şi să vadă povestea şi detaşat, din afara ei.

Romanul Ploile amare este unul dintre romanele finaliste la Premiul literar Augustin Frăţilă.

Autor: Alexandru Vlad; Editura Charmides, 2011; Nr. pagini: 445

Lumea aceasta e ca o moară care nu se ştie niciodată pentru cine macină.

Eram prizonierul, victima acelei priviri. La început a fost cuvântul, acesta era un adevăr de care nu mă îndoisem până acum. Dar acum nu mai eram sigur – poate c-a fost privirea.

Mă pedepseam pe mine, fără s-o pot apăra pe ea de această pedeapsă, mila ca şi intransigenţa fac totdeauna victime colaterale.

Dumnezeu a dat eternitatea, diavolul a impus timpul. Asta a dus până la urmă la un compromis. Omul crede că le percepe pe amândouă, dar nu le înţelege pe niciuna. I se pare, de exemplu, că ziua e lungă, dar viaţa e scurtă.

Amintiri! Oamenii care au făcut puşcărie nu au ceea ce se numeşte amintiri de puşcărie! Puşcăria îţi întră în sânge şi în nervi, nu se ascunde în memorie. Amintirile vin şi pleacă, viaţa din puşcărie intră în reflexe şi refuză să le mai părăsească.

Un interviu cu Alexandru Vlad realizat de Constantin Piştea puteţi citi aici şi, mai jos, scriitorul vorbind despre Ploile amare: