După ce am redat viziunea scriitorului Yasmina Khadra despre dragoste şi femeie, după ce am dezbătut pe tema răgazului de a trăi, pornind de la un citat de acelaşi autor, ar fi cazul să povestesc mai multe despre Yasmina Khadra şi Ceea ce ziua datorează nopţii.

Numele adevărat al scriitorului este Mohammed Moulessehoul, iar alegerea pesudonimului “Yasmina Khadra” este însoţită de o explicaţie interesantă şi sensibilă din partea autorului, pe site-ul oficial al acestuia. De la vârsta de 9 ani, a intrat la o şcoală militară şi până în 2001 a activat ca şi cadru militar. În acest context, deşi n-a abdicat niciodată de la vocaţia sa de scriitor, un pseudonim era esenţial. Dragostea şi respectul pentru soţia sa, dar şi admiraţia pentru femeile algeriene l-au făcut pe Mohammed Moulessehoul să aleagă drept pseudonim prenumele soţiei sale, Yasmina Khadra.

Ceea ce ziua datorează nopţii a primit, printre altele, premiul pentru “Cea mai bună carte literară” oferit de revista Lire în anul 2008, dar romanul s-a bucurat de un mai mare succes în afara graniţelor Franţei. Yasmina Khadra abordează o perioadă tulbure din istoria algeriană, retragerea forţată a francezilor din Algeria, abandonaţi de statul francez, consideraţi refugiaţi, un moment istoric cu privire la care Franţa nu şi-a asumat încă responsabilitatea.

Romanul este povestea lui Younes, un băiat algerian, cumva prins la mijoc întreaga viaţă, fie între două etnii, fie între două credinţe, fie între datorie şi iubire. Născut într-o familie de ţărani săraci, cândva familie de vază în trecutul algerian, la vârsta de 9 ani, Younes este adoptat de unchiul său, un reprezentant al clasei de mijloc din Oran, căsătorit cu o franţuzoaică, pentru a i se oferi un viitor mai bun. Rebotezat Jonas, existenţa lui va fi mereu marcată de apartenenţa la două lumi diferite, cea a francezilor, prin integrare în cercurile lor şi prin educaţie, şi cea a algerienilor, prin sânge.

Povestea de dragoste dintre Younes şi Émilie este una care te face să exclami de mai multe ori pe parcursul lecturii: “nu se poate! e nedrept!” şi să reflectezi constant la importanţa unor întâmplări, a unor alegeri care pot părea nesemnificative atunci când au loc, la consecinţele pe care o stare de moment le poate avea asupra întregului destin. Deşi uneori ai senzaţia că dragostea trebuie să învingă, că este absurdă suferinţa personajelor, că prea marele preţ al onoarei parcă nu prea se justifică în context, în realitate, romanul este un imn adus iubirii şi femeii, iar un astfel de omagiu este cu atât mai verosimil cu cât este plasat în mijlocul suferinţei şi al imposibilului.

Luptele şi drama atâta a algerienilor, cât şi a francezilor algerieni – şi cred că-i pot numi aşa de cei care au fost denumiţi “pieds-noirs” – sunt dezvăluite de Yasmina Khadra indirect, prin intermediul personajului Younes/ Jonas, reuşind astfel să redea o situaţie în care toată lumea are dreptate, dar nu există niciun arbitru care să stabilească asta şi să reducă opresiunile şi suferinţa. Cum însuşi autorul declară într-un interviu pe care-l recomand, “Războiul nu este decât rezultatul falimentului bunului-simţ. Războiul nu rezolvă nimic; el doar seamănă nefericirea, nenorocirea şi germenii otrăviţi ai răzbunării.”

Pe lângă viaţa lui Younes, iubirea acestuia, dramele celor prinşi în cleştele, de multe ori nedrept, al istoriei, Yasmina Khadra naşte în paginile sale adevărate dezbateri pe tema religiei, a spiritualităţii, a destinului şi a omului în general, rânduri care dau de gândit şi care oferă o perspectivă diferită, deloc de ignorat, occidentalilor sau, cel puţin, aşa ar trebui.

Am resimţit cartea, sub aspectul lecturii, ca structurată pe două părţi (nu în mod concret, pentru că romanul are, de fapt, patru părţi), o primă parte care te întroduce în atmosferă şi curge lin şi o a doua parte care devine alertă, te ţine cu sufletul la gură şi simţi că n-o mai poţi lăsa din mână

Ceea ce ziua datorează nopţii a apărut la Editura Spandugino şi este o lectură foarte plăcută, pe care o recomand din tot sufletul!

– Dumnezeu hotărăşte ce trebuie să ne lovească, spuse tata.
Negustorul ridică din umeri.
– Oamenii nu l-au inventat pe Dumnezeu decât pentru a le distrage atenţia demonilor din ei.

Nu e rău să asculţi. Viaţa e o ucenicie permanentă; cu cât credem că ştim mai mult, cu atât ştim mai puţin, mai ales că lucrurile se schimbă şi odată cu ele şi mentalităţile.

…se afla în faţa mea şi îmi ascundea restul lumii.

Viaţa e un tren care nu se opreşte în nicio gară. Fie îl luăm din mers, fie îl privim trecând de pe peron, şi nu e tragedie mai mare decât o gară fantomă. Am fost fericit după aceea? Cred că da; am cunoscut bucurii, momente de neuitat; chiar am iubit şi am visat ca un copil uimit. Şi totuşi, mi s-a părut întotdeauna că lipsea o piesă din puzzle-ul meu, că ceva nu era întru totul perfect, că o absenţă mă mutila; pe scurt, că nu făceam decât să gravitez la periferia fericirii.