Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

Amân de câteva săptămâni să scriu despre romanul lui Matei Vişniec. Îl redeschid din când în când dorind să citesc un pasaj, dar pasajul se face pagină şi pagina capitol sau îmi aminteşte de alte pagini şi tot aşa, recitesc, dar nu scriu.

Am devorat cartea, nu simţeam când dădeam paginile şi va rămâne multă vreme pe raftul cu cărţi de răsfoit frecvent. Un festin de idei, o sărbătoare a cuvintelor, care simţi cum te împresoară în timp ce citeşti.

Matei Vişniec este scriitorul imigrant care povesteşte la persoana întâi, dar şi personaj în romanul său. De fapt, în Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, scriitori şi personaje coabitează într-o comunitate creată de domnul Cambreleng, un personaj ce ar putea reprezenta un alter ego al scriitorului, un for interior al acestuia, care cenzurează, sancţionează, dar şi creionează direcţia spre depăşirea limitelor.

Pentru domnul Cambreleng, cărţile sunt precum fiinţele umane, pot fi vii, pot agoniza şi, de multe ori, mor. Cărţile moarte trebuie salvate şi reînviate, iar librăriile sunt adevărate abatoare, pentru că o carte nu reprezintă un obiect, ea este un univers şi aşezarea ei lângă o carte nepotrivită o poate sufoca.

În lumea în care pătrunde scriitorul, personajele aşteaptă să li se aloce un rol în poveste, fiecare ar vrea să aibă un loc cât mai important, dar povestea însăşi trece prin multe minţi. Domnul Cambreleng citeşte ce-a scris fiecare, după care dă manuscrisul mai departe, altui scriitor pentru a continua povestea. Vişniec fusese precedat, la Paris, de faima dobândită cu poezia Corabia şi, odată ajuns în Oraşul Luminilor, resimte panica de a se menţine la înălţimea reputaţiei. La început nedumerit de tehnicile domnului Cambreleng, reuşeşte puţin câte puţin să se elibereze de orgoliu, de obsesia succesului propriu şi găseşte o reală plăcere în a scrie, a permite altora să rescrie şi a rescrie la rândul său poveştile, împiedicându-le astfel să se stingă. Genială este remarca:

Singurul lucru pe care trebuie să-l aşteptăm de la o carte, sau de la o piesă, este plăcerea pe care ne-au procurat-o atunci când le-am scris.

Personajele pitoreşti din roman fac deliciul lecturii şi, în acelaşi timp, fiecare are ceva de zis, nu se află întâmplător în poveste. De la alţi scriitori imigranţi la personajele cu apariţii foarte scurte sau personaje care au capitole dedicate şi până la voci mai puţin obişnuite (jurnalul unei cocoaşe, vocea unei pisici), toate contribuie la crearea unei atmosfere boeme, un Paris al altor vremuri, în care, dacă eşti atent, poţi să întâlneşti mari scriitori şi filosofi dispăruţi. Mai că aş bănui că Woody Allen s-a inspirat pentru Midnight in Paris din romanul lui Vişniec.

Sindromul de panică în Oraşul Luminilor este o scriere complexă, în care realitatea şi fantezia merg mână în mână şi în care, deşi atinge subiecte diverse (dragoste, politică, probleme sociale) tema principală rămâne, totuşi, literatura şi locul acesteia în societatea de azi, scriitorul, rolul şi destinul lui. Prin poveţele date de domnul Cambreleng, prin consideraţiile proprii ale lui Vişniec, dar şi prin replici ale personajelor, se conturează în îndrumar pentru scriitor, care sancţionează grandomania şi îndeamnă la modestie şi la eliberarea din orice paradigme pentru a putea crea, pentru a putea vedea cuvintele şi a le aşterne pe hârtie. Am redat pasajele despre fascinaţia pe care cuvintele o exercită asupra lui Vişniec aici.

Cred că este de prisos să mai spun că recomand această carte…aş putea afirma chiar că este una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit în ultima vreme!

Autor: Matei Vişniec; Editura Polirom; Nr. pagini: 324

Acela a fost momentul în care am început să văd cuvinte. Nu crezusem că era posibil, nu crezusem că universul era locuit de cuvinte în continuă mişcare, avide de noi întâlniri, de noi combinaţii. Încă o frontieră trecută, mi-am spus, când am perceput în jurul meu primele cuvinte plutitoare.[…] Cuvintele trec dintr-un creier în altul ca şi cum ar trece dintr-un acvariu într-altul, cu nonşalanţă şi graţie, uneori deplasându-se leneş, alteori accelerându-se mişcarea. Propriul meu creier l-am simţit ca pe un acvariu plin de milioane de cuvinte, un acvariu fără pereţi, însă, care îşi justifică forma, masa şi volumul numai prin dorinţa unui anumit număr de cuvinte de a locui împreună, de a-şi duce viaţa înghesuite unele în altele.

Literatura este un lucru misterios, în timp ce scrii şi te afli în raport direct, mistic aproape, cu pagina albă de hârtie, îţi dai seama că eşti supus unor forţe imposibil de definit cu precizie. Cuvintele, odată eliberate, au dreptul la anumite iniţiative. Ce orgoliu, să crezi că poţi construi tu însuţi o carte, când de fapt, cuvintele te scriu pe tine şi te construiesc!

În decurs de 20 de ani, moartea trecuse în faţă. În anii anii ’50 şi anii ’60, ştirile erau comunicate fără atac emoţional. Treptat, însă, mediile de informare, care se înmulţiseră între timp, intraseră într-o competiţie feroce pentru captarea atenţiei publicului. Ştirile devenise treptat ele însele nişte gloanţe trase direct în creierul ascultătorilor sau al telespectatorilor. Publicul rebuia lovit din prima, doborât emoţional prin formulări eficiente.[…]
– Suntem consumatori de moarte, spunea atunci Georges. Înţelegi? Consumăm ştiri despre moarte, iar când nu le avem ne lipsesc. O zi în care nu ni s-a dat o listă de morţi este ca o zi lipsă, o zi în care ne lipseşte ceva.

6 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.