Raport către El Greco

O carte care ar trebui citită, zic eu, măcar de vreo trei ori într-o viaţă…o dată, în fragedă tinereţe, pentru că are darul să inspire şi să dea dorinţa “de a urca, pas cu pas, spre punctul cel mai înalt”, a doua oară, la maturitate, pentru că este un veritabil ghid spiritual, şi a treia oară, la o vârstă mai înaintată, la momentul concluziilor, când ai acumulat un trecut cu care să te împaci.

Am citit-o pentru prima dată acum şi am sentimentul că s-a strecurat în interior, în minte şi în suflet,unde demontează, remodelează, ordonează şi reaşează idei, stări, angoase, întrebări.

Pe parcursul lecturii am trăit în carte şi mi-am dorit să rămân acolo, să mă lipesc de gândurile şi de pasiunea lui Kazantzakis pentru viaţă şi pentru cunoaştere. De mult nu m-a mai marcat o lectură şi n-am mai avut senzaţia atâtor răspunsuri într-o singură carte.

Raport către El Greco nu este chiar o biografie, după cum însuşi Kazantzakis declară. Are drept suport viaţa scriitorului grec, dar nu întâmplările sunt definitorii, ci “drumul printre oameni, patimi şi idei”. Kazantzakis îşi dedică opera lui El Greco (Domenikos Theotokopoulos), Cretanul, cum îşi semna, adeseori, lucrările, “plămădit din acelaşi pământ al Cretei”. Asemuindu-şi sufletul cu tabloul Vedere asupra oraşului Toledo, scriitorul îi raportează străbunului lupta sa.

Îţi voi relata lupta mea – ca să mă simt eliberat, voi vărsa virtutea, ruşinea, adevărul – ca să mă golesc. Sufletul meu seamănă cu pânza ta, Vedere asupra oraşului Toledo, învăluit în fulgere şi nori negri, apăsători, luptând cu disperare, o luptă inflexibilă cu lumina şi cu întunericul deopotrivă.

Măcinat de întrebări, trecând de la o dilemă la alta, Nikos Kazantzakis este într-o continuă luptă cu lumea, cu Dumnezeu, cu sine însuşi, percepându-se ca exponent al două culturi diferite (arabă şi greacă), fructul a două feluri de pământ şi de aer, purtătorul a două forţe distincte şi, de cele mai multe ori, antagonice. Periplul lui Kazantzakis în trecut, explorarea vieţii strămoşilor şi găsirea unor legături între acestea şi propria viaţă m-au acaparat complet şi m-au făcut să meditez mai serios pe tema “rădăcinilor”.

Nimic nu lipseşte din Raport către El Greco…viaţa, moartea, lupta interioară, călătoriile iniţiatice prin Italia, Muntele Athos, Ierusalim, Paris, Viena, Berlin, Moscova, nu lipsesc “mentorii” lui Kazantzakis, Hristos, Buddha, Nietzsche, Lenin, Odiseu, iar un loc important în viaţa, dar şi în opera sa îl au Grecia şi, mai ales, Creta.

O sete de absolut, de răspunsuri, de depăşire îl mistuie şi suntem părtaşi la încercările de a găsi răspunsuri. De la filosofia ţăranului simplu la preceptele budiste, de la morala creştină la nihilismul lui Nietzsche, cartea ne poartă prin toate şi trăim, odată cu autorul ei, posibilele revelaţii. M-au uns pe suflet ideile care ar putea părea arogante şi sfidătoare bisericii, precum aceea că Dumnezeu se află în fiecare din noi şi că toate sunt una, căutarea neîncetată a libertăţii şi eliberarea de credinţa în rai şi în iad. Pentru astfel de concepţii şi pentru încercarea de a reuni direcţii aparent opuse într-una singură, universală, Kazantzakis îmi pare un om înaintea timpului său, care a înţeles schimbările societăţii şi le-a văzut ca parte dintr-un proces mult mai amplu decât putem, de regulă, să-l percepem.

Fericit e omul care aude Strigătul vremurilor sale – fiecare epocă are strigătul său – şi lucrează în unire cu acesta; numai acela e salvat. Noi trăim epoca noastră şi, ca urmare, nu o înţelegem. Dar, dacă noua idee răstignită astăzi aprinde lumea şi o reînnoieşte, atunci intrăm în primul cerc de foc. Multe secole, de acum înainte, epoca noastră nu va fi numită o renaştere, ci un Ev Mediu. Cu alte cuvinte, un interval: o civilizaţie oboseşte, îşi pierde forţa creatoare, se prăbuşeşte; un suflu nou aduce o altă clasă umană, ca să creeze o nouă civilizaţie, străduindu-se cu dragoste, cu duritate şi încredere. […]

Chinezii au un blestem ciudat: “Fii blestemat să te naşti într-o epocă importantă!” Noi ne-am născut într-o astfel de epocă, plină de evenimente caleidoscopice, de aventuri şi de conflicte, nu numai între virtuţi şi vicii, ca altădată, ci, mult mai tragic, între virtuţile înseşi. Vechile virtuţi, acceptate cândva, încep să-şi piardă forţa, nu mai pot răspunde cerinţelor morale, religioase, intelectuale şi sociale ale sufletului contemporan. Omul pare să fie mai mare şi iese din vechile tipare. În măruntaiele epocii noastre, în măruntaiele fiecărui om, croit pe măsura epocii noastre, a izbucnit – conştient sau nu – un război civil fără milă, între anticul mit, altădată atotputernic, care şi-a pierdut puterea, dar luptă cu disperare să ne ritmeze încă viaţa, şi noul mit care încearcă stângaci şi haotic să guverneze sufletele noastre. Iată de ce, astăzi, fiecare om trăitor e sfâşiat de destinul dramatic al vremurilor noastre.

Pe lângă reflecţiile de ordin spiritual, prin care Raport către El Greco se detaşează din rândul altor romane sau autobiografii, devenind, cum spuneam, un adevărat ghid, cartea este şi un testament literar în care Kazantzakis îşi expune viziunea despre menirea scriitorului, în care îşi destăinuie trăirile şi motivaţiile. Nu omite, însă, nici să povestească despre cum s-a născut Zorba Grecul, despre întâlnirea şi prietenia cu Panait Istrati şi alte întâmplări din viaţa sa.

Mi se întâmplă frecvent ca prietenii să mă întrebe ce-am mai citit fain, ce le recomand şi, multă vreme de-acum încolo, Raport către El Greco va fi principala recomandare.

Cartea va apărea la Editura Humanitas Fiction în luna septembrie şi, graţie proiectului Booktopia – Humanitas Fiction de a oferi membrilor posibilitatea de a citi în avanpremieră fragmente din cărţi în curs de apariţie şi recenzii ale acestora, am avut ocazia de a citi Raport către El Greco şi de a vă împărtăşi impresii despre ea Smile

…sufletul nu este o fantasmă adusă de vânt, a luat ceva din căldura şi siguranţa trupului, bucurându-se de frumuseţea lumii cu o plăcere trupească, de parcă ar avea gură, nări şi mâini cu care să mângâie lumea. Adeseori, omului îi lipseşte forţa de a-şi menţine intactă esenţa sa umană, se schilodeşte, vrând să scape uneori de suflet, alteori de trup; să se bucure de amândouă deopotrivă pare să fie o grea pedeapsă. Dar aici, în Grecia, sufletul şi trupul, nemuritoare elemente pline de graţie, ştiu să se amestece ca apa caldă cu apa rece, sufletul ia ceva din trup, iar trupul ia ceva din suflet. Şi astfel, omul, în pragul Greciei divine, trăieşte păstrându-şi intactă esenţa umană.

“E zadarnic, lumea pe care o râvneşti cu ardoare, o lume în care să nu fie nici frig, nici foame, nici oprimaţi, nu există şi nu va exista vreodată.” Auzeam, venind din adâncul inimii, răspunsul: “Nu există, dar va exista pentru că vreau, o doresc, o vreau cu fiecare bătaie a inimii mele. Cred într-o lume care nu există şi, crezând în ea, o creez; numim inexistent ceea ce nu am dorit cu putere.”

– Scrii poezii, vorbeşti, ai curajul să vorbeşti de sărăcie, de oprimare, de infamie, creezi frumosul din suferinţa noastră şi dus ai fost! Blestemată fie frumuseţea care te face să uiţi de suferinţa omenească!

Ce eliberare când trupul nu e prins în plasa preocupărilor spirituale şi rămâne pe pământ, curat şi nepătat, ca un animal! Creştinismul a întinat unirea bărbatului cu femeia, stigmatizând-o ca pe un păcat; odinioară era un act sacru, o supunere bucuroasă la vrerea lui Dumnezeu, în sufletul terorizat al creştinului a devenit un păcat. Înainte de Hristos, erosul era un măr roşu, după venirea lui, un vierme a intrat în măr şi a început să-l roadă.

Trăia odată în Arabia un rege tare viclean; în fiecare dimineaţă îşi aduna sclavii şi nu-i lăsa să înceapă lucrul până când nu poruncea soarelui să răsară. Într-o zi, a venit un bătrân, un înţelept şi i-a zis: “Nu ştii că soarele răsare fără să aştepte porunca ta?” “Ştiu bătrâne, ştiu, dar ce zeu ar fi acela pe care n-a putea să-l fac unealta mea?”

3 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.