Nas în nas cu realitatea :)

Când şi când îmi amintesc de cuvintele lui Paler:

“Trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Una din două. Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp. Dar de ce eu nu aveam nici una, nici alta? Nici nu-mi trăiam viaţa şi nici n-o înţelegeam.”

Evident, cum stă bine unei persoane indecise, nici nu mă gândesc să aleg, ci execut un graţios balet între a trăi şi a înţelege, context în care cele două se mai încurcă reciproc, dar viaţa devine doar mai interesantă.

Şi, pentru că tot mă strădui să înţeleg şi să mă înţeleg, mai împărtăşesc şi pe aici câte o revelaţie. Aţi ghicit, urmează ceva din puţul gândirii la categoria dileme existenţiale Big Smile

Mi s-au cerut recomandări de cărţi sau filme simpatice, amuzante, nu drame, nu triste. Am fost pusă în mare încurcătură!

Filmele mele preferate sunt dramele, iar cărţile pe care le consider bune abundă de cinism, tristeţe, suferinţă şi au fost chiar catalogate de cei cărora le-am recomandat drept dure.

De când am prins gustul cititului, după ce-am depăşit faza Poveşti nemuritoare (de fapt, nedepăşită, pentru că aş citi oricând poveşti) şi am devorat romanele de capă şi spadă, preferinţele mele în materie de lecturi s-au îndreptat rapid către romane nu dintre cele mai vesele.

Pe de altă parte, filmul meu de suflet este Amélie. Da, o comedie simpatică, cu un mesaj pozitiv, în care m-am regăsit – ca probabil majoritatea spectatorilor Big Smile – mai ales când e vorba de a confrunta realitatea, adică:

Amelie7

Sau, în cel mai bun caz:

Amelie4

Dar tot eu am povestit despre cum ne minţim, cum ne punem ochelari roz pentru a nu vedea realitatea şi am ajuns la concluzia că nu mă pot minţi, nu pot ignora, de fapt, realitatea, în ciuda lumii paralele, absolut minunate, în care trăiesc uneori.

Recent, după o discuţie cu o prietenă pe tema a crede în cai verzi pe pereţi, m-am întrebat: până la urmă, cine sunt eu?

Cea care evită să confrunte realitatea, refugiindu-se într-un univers în care orice e posibil, sau cea care despică şi ultimul fir de realitate până scoate tot ce se poate scoate din el, care explorează cu maximă luciditate şi chiar devorează cu oareşce voluptate cele mai sumbre posibilităţi sau adevăruri?

Singurul răspuns găsit până acum este unul destul de echivoc: fie ambele, fie pe la mijloc Big Smile

Din câte am observat, în funcţie de raportarea la realitate sau, mai bine zis, de acceptarea “urâtului” din noi şi din ceilalţi, oamenii fie fug de ea, o neagă şi, deşi o văd, refuză să accepte că li se aplică şi lor, fie, odată confruntaţi cu cele mai dure feţe ale ei, devin adepţii unui cinism fără margini şi ai unei neîncrederi în ceilalţi şi în viaţă, pradă egocentrismului şi depresiei.

Recunosc că am avut alternativ ambele atitudini şi, încercând să-mi dau seama pe unde mă mai situez, de ce nu pot spune cu mâna pe inimă că mai cred în cai verzi pe pereţi, dar nici că nu mai cred în nimic, am avut revelaţia:

Nu e mare lucru să crezi în oameni, în viaţă şi în multe altele, respingând realitatea sau şi concentrându-te doar pe nişte iluzii frumoase, la fel cum nu e deloc greu ca, după experienţe dure şi suferinţe inerente, să devii cinic, scârbit de viaţă şi dezamăgit de oameni.

Adevărata provocare este, însă, să mai crezi în oameni şi în viaţă după ce digeri cu adevărat realitatea, după ce-i guşti cinismul şi-i trăieşti drama.

Să ai puterea să mai crezi în ceva după ce, de exemplu, vezi filmul Dogville sau citeşti Căderea de Albert Camus şi aproapecă nu găseşti niciun argument să demontezi demonstraţiile pe tema mizeriei umane care sălăşluieşte în fiecare din noi.

Da, am descoperit şi eu că Pământul e rotund Smile

Îmi amintesc că, demult, cineva îmi spunea “orice s-ar întâmpla în viaţă, îmi rămâne zâmbetul”. Nu pricepeam şi mă enervam.

Tot cu alte cuvinte şi tot demult, mama, despre a cărei filosofie de viaţă am povestit mai multe aici, îmi spunea exact ce-am descoperit eu acum.

Cu siguranţă am ştiut mereu că, dacă viaţa îţi oferă lămâi, trebuie să ai deoparte nişte miere şi să ştii câtă să pui pentru a obţine o limonadă gustoasă, dar, până n-a venit din interior, până n-am experimentat etapele contradictorii, toate astea au trecut pe lângă urechile mele şi împăcarea realităţii cu caii verzi de pe pereţi, a lucidităţii cu visarea, a dezabuzării cu încrederea s-a lăsat aşteptată.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.