Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte, fragment din Durere de Zeruya Shalev

Tare dor mi-a fost de o nouă carte de Zeruya Shalev! Aşa cum scriam când am citit Viaţa amoroasă, la scriitoarea israeliană m-a impresionat tandemul paradoxal al luciditaţii, uneori tăioasă şi dureroasă, cu trăirile intense, cam cum e şi în viaţă.

Începusem să transcriu câteva rânduri din romanul Durere pentru a publica un paragraf pe pagina de facebook a Evantaiului şi paragraful a devenit ditamai fragmentul, aşa că m-am gândit că ar merita, totuşi, o postare pe blog.

M-am “războit” cu Zeruya pentru un pasaj din Viaţa amoroasă, dar, în ciuda filosofiei mele de a vedea partea plină a paharului, n-am să mă războiesc şi pentru pasajul pe care-l veţi citi mai jos. Uneori, e necesar să ne dăm un pas în spate, să privim totul ca pe o deşertăciune, să ne revoltăm un pic de inutilitatea eforturilor, pentru a reuşi apoi să înţelegem şi să alegem ceea ce contează în final.

Cum spuneam şi în postarea Nas în nas cu realitatea, nu e mare lucru să crezi în oameni, în viaţă şi în multe altele, respingând realitatea şi concentrându-te doar pe nişte iluzii frumoase, la fel cum nu e deloc greu ca, după experienţe dure şi suferinţe inerente, să devii cinic, scârbit de viaţă şi dezamăgit de oameni.

Adevărata provocare este, însă, să mai crezi în oameni şi în viaţă după ce digeri cu adevărat realitatea, după ce-i guşti cinismul şi-i trăieşti drama şi, completez acum, îi vezi lipsa de sens.

Iris a fost rănită într-un atentat terorist şi încă se luptă cu durerea şi suferinţa provocate de explozie. O întâlnim la zece ani de la atentat, cu copii deja adolescenţi, directoare a unei şcoli, daaar o să povestesc mai multe despre roman după ce-l termin…după cum se întrevede până acum, o să-l devorez şi o să mă devoreze Smile

Dumnealor sunt întotdeauna obosite, profesoarele ei. Mai cu seamă dimineţile, la prima şedinţă. Cască, moţăie, se clatină ca nişte păsări cu aripile jumulite. Unele mai beau încă o cafea şi încă o cafea ca să se trezească, altele mănâncă exagerat de mult. Către prânz toate părţile feţelor lor sunt de-acum fiecare la locul lor, dar dimineaţa, uneia parcă i s-a lăsat un ochi şi alteia parcă i-a căzut falca.

Cu cât sunt mai tinere, cu atât sunt mai obosite. Şi ea a fost ca ele, şi acum îi e greu să-şi amintească de ce. Ce risipă, şi pentru ce, de fapt? Fiindcă pruncii care vă trezesc noaptea o să se transforme cât ai clipi în adolescenţi furioşi, casa asta pe care voi vă străduiţi s-o îngrijiţi o să fie pentru ei o temniţă, familia asta pe care voi vă siliţi atât de mult s-o puneţi pe picioare şi s-o păstraţi o să devină pentru ei o povară şi, mai rău, o să devină o povară şi pentru voi. Fiindcă soţul ăsta, pentru care voi vă sacrificaţi timpul ca să-şi termine studiile sau ca să fie promovat la serviciu, o să vă părăsească peste douăzeci de ani pentru una mai tânără şi, chiar dacă n-o să vă părăsească, e de presupus că o să devină un bărbat ciufut şi nerecunoscător şi voi o să vă treziţi dorindu-vă o altă viaţă. Câteva dintre voi o să încerce poate să-şi realizeze visul, dar numai puţine o să reuşească să se bucure de o nouă şansă şi nici şansa asta n-o să fie neapărat mai bună decât cele dinainte.

Da, fetelor, ar vrea ea să le spună în timp ce ele se aşază în biroul ei în jurul mesei mari de şedinţă, şi eu am fost tânără şi obosită şi acum, privind înapoi, asta mi se pare înspăimântător de lipsit de noimă.

Noi însene ne provocăm iar şi iar eşecurile, asta ca să dovedim la câte putem să facem faţă, câte putem lua pe umerii noştri, încă un copil, încă o slujbă, încă un împrumut pentru casă, Sisife ridicole ce suntem. Poate că despre asta ar trebui să vorbim, dragele mele, şi nu despre problemele de disciplină din clasa a cincea sau despre noua programă de multiculturalitate.

Să vorbim despre inutilitatea efortului feminin, care, ce-i drept, se suprapune inutilităţii efortului uman în general, dar în dimineaţa asta prima chestie mi se pare mai izbitoare, mai ales când vă văd prăbuşindu-vă cu priviri sticloase pe scaunele din jurul meu.

[…]

Renunţaţi la mine, voia ea să le spună, renunţaţi la mine aşa cum eu am renunţat la voi, pare greu, dar e atât de uşor. Asta e exact înşelătoria cea mare datorită căreia supravieţuieşte omenirea, minciuna menită să ascundă de oameni faptul că e mai uşor să renunţi la un lucru decât să te agăţi de el, dar în clipa în care înţelegi asta, ca şi cum ai muşca pe furiş din mărul pomului cunoaşterii, descoperi gustul îngrozitor al lipsei de sens şi de-acolo nu mai există drum de întoarcere. Pentru că nu mai are sens să mănânci şi nu mai are sens să bei, n-are sens să te speli şi n-are sens să te îmbraci, şi n-are sens să ieşi din casă şi n-are sens să te întorci, şi n-are sens să munceşti şi n-are sens să înveţi, n-are sens să te căsătoreşti şi n-are sens să naşti.

Zeruya Shalev – Durere

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.