Există o meteahnă comună tuturor oamenilor: ne autominţim. N-o fi ea singura trăsătură comună, dar în mod cert, nimeni nu face excepţie. Când spun că ne autominţim nu mă refer la a nu cunoaşte şi/ sau a înţelege eronat ceva, ci la momentele în care ştim care este adevărul, de cele mai multe ori unul evident, ne-a fost adus la cunoştinţă, dar îl ignorăm sau alegem să nu-l credem.

Cu toţii am făcut asta în diferite ocazii…ne-am pus nişte frumoşi ochelari roz sau altă culoare, fiecare după preferinţe. Ce contează este cât de mult am persistat în purtarea unei perechi de ochelari coloraţi, cât de des apelăm la ei, în general, şi cât de mult ne-au afectat  aceştia capacitatea de distingere a culorilor.

Unii o fac atât de des, încât fuga de adevăr devine o reacţie constantă şi ajung să creadă din ce în ce mai mult “minciunile” pe care şi le spun. Reuşesc foarte bine să le susţină faţă de ei înşisi cu argumente peste argumente, legături peste legături şi, pentru ei, se naşte un alt adevăr, adevărul lor, atât de puternic inoculat, încât orice încercare de revelare a realităţii venită din exterior devine o primejdie şi trebuie contracarată imediat, înainte ca adevărul propriu, frumos colorat, să se altereze în vreun fel.

Este interesant însă ce se întâmplă atunci când, din exterior, vin informaţii demascatoare din mai multe surse. Aici depinde de cât de important este falsul adevăr, de ce anume protejează el.

Atunci când ne minţim cu privire la aspecte şi întâmplări mărunte, nu e greu să acceptăm că nu avem dreptate, că am fost, poate, comozi, şi, nevrând să intrăm în detalii, am preferat să ne minţim…Dar dacă ne minţim cu privire la noi înşine sau la întâmplări ce ascund adevăruri dureroase, atunci e posibil ca reacţia de apărare a falsului adevăr să fie una mult mai violentă. Rezultatul: depunerea unui efort mult mai mare pentru a respinge un adevăr dureros, pentru a ne proteja basmul, decât efortul care ar fi necesar pentru a accepta o realitate a cărei schimbare poate începe chiar cu această acceptare.

Am observat că foarte multe “minciuni”, care sunt şi cele mai bine înrădăcinate, sunt cele legate de propria persoană. În primul rând, ignorăm trăsăturile care nu ne plac şi care ne fac viaţa grea sau le găsim explicaţii şi justificări care reuşesc să ne “păcălească”, în sensul că exact acele trăsături neplăcute, pentru noi înşine şi pentru alţii, sunt doar forme de exprimare a altor trăsături foarte bune sau că ele ascund în mod clar intenţii bune: “ştiţi, eu critic foarte mult pentru că vreau ca oamenii să evolueze” sau, ceva mai subtil,  se sugerează că “eu nu mă port cu superioritate, aşa sunt eu, o fiinţă superioară”. Dacă nu găsim destule argumente pentru a ne minţi în felul ăsta, atunci recurgem rapid la a le găsi scuze în trecut sau în comportamentul altora: “eu sunt aşa critic pentru că am trăit multe dezamăgiri” sau “sunt aşa suspicios pentru că X sau Y sau şi X şi Y şi Z m-au înşelat şi nu mai am încredere în oameni” şi tot aşa…lista poate continua mult şi bine..

Cel puţin la fel de multe sunt “minciunile” prin care ne explicăm comportamentul celor din jurul nostru…de câte ori nu aţi văzut oameni care nu vor să accepte că nu sunt destul de plăcuţi de câte cineva sau, mai ales, iubiţi?! A fost un film acum ceva vreme, He’s just not that into you, care povestea despre utilizarea mult prea frecventă a zicalei “qui s’aimes se taquines” pentru a interpreta nişte gesturi care arată, de fapt, lipsa de interes a cuiva, şi nu un interes disimulat în indiferenţă sau, mai rău, în gesturi  neplăcute, cum ne place  uneori să credem.

Da, oamenii sunt complicaţi, relaţiile sunt complicate, se mai întâmplă să zică lumea “nu” şi să fie “da”, dar să nu exagerăm şi să nu cădem în capcana interpretării inverse a gesturilor sau chiar a cuvintelor celorlalţi, atunci când aceştia îşi exprimă lipsa de interes sau de iubire. Când cineva iubeşte, se simte oricât ar fi persoana respectivă de închisă şi, oricât de mult ar încerca să-şi ascundă sentimentele, acestea ies la iveală într-un final, aşa că “mă iubeşte, dar nu arată” sau, şi mai interesant, “mă iubeşte, dar încă nu o ştie” nu sunt decât nişte minciuni frumoase care-şi arată colţii mai devreme sau mai târziu.

Povesteam mai demult că nu prea pot să mă mint singură, că mai încerc uneori, dar imediat un ceva interior îmi dă un ghiont şi mă aduce la adevărul ignorat. Atunci când ceva nu este cum aş vrea, nu mă mint “vai ce bine e”, nu mă păcălesc nici măcar “şi totuşi e bine…”, ci accept că e în neregulă. Dacă ştiind asta, totuşi, din comoditate, din neputinţă sau din alte motive, nu fac nimic pentru a schimba şi continuu pe drumul respectiv, o fac conştientă că nu este cum aş vrea, nu îmbrăcând nemulţumirile în vreo poleială frumoasă. Câteodată îmi pare rău că nu pot să mă mint şi-mi dau seama că oamenii care reuşesc sunt, poate, mai liniştiţi…