Să ne minţim frumos?!

Există o meteahnă comună tuturor oamenilor: ne autominţim. N-o fi ea singura trăsătură comună, dar în mod cert, nimeni nu face excepţie. Când spun că ne autominţim nu mă refer la a nu cunoaşte şi/ sau a înţelege eronat ceva, ci la momentele în care ştim care este adevărul, de cele mai multe ori unul evident, ne-a fost adus la cunoştinţă, dar îl ignorăm sau alegem să nu-l credem.

Cu toţii am făcut asta în diferite ocazii…ne-am pus nişte frumoşi ochelari roz sau altă culoare, fiecare după preferinţe. Ce contează este cât de mult am persistat în purtarea unei perechi de ochelari coloraţi, cât de des apelăm la ei, în general, şi cât de mult ne-au afectat  aceştia capacitatea de distingere a culorilor.

Unii o fac atât de des, încât fuga de adevăr devine o reacţie constantă şi ajung să creadă din ce în ce mai mult “minciunile” pe care şi le spun. Reuşesc foarte bine să le susţină faţă de ei înşisi cu argumente peste argumente, legături peste legături şi, pentru ei, se naşte un alt adevăr, adevărul lor, atât de puternic inoculat, încât orice încercare de revelare a realităţii venită din exterior devine o primejdie şi trebuie contracarată imediat, înainte ca adevărul propriu, frumos colorat, să se altereze în vreun fel.

Este interesant însă ce se întâmplă atunci când, din exterior, vin informaţii demascatoare din mai multe surse. Aici depinde de cât de important este falsul adevăr, de ce anume protejează el.

Atunci când ne minţim cu privire la aspecte şi întâmplări mărunte, nu e greu să acceptăm că nu avem dreptate, că am fost, poate, comozi, şi, nevrând să intrăm în detalii, am preferat să ne minţim…Dar dacă ne minţim cu privire la noi înşine sau la întâmplări ce ascund adevăruri dureroase, atunci e posibil ca reacţia de apărare a falsului adevăr să fie una mult mai violentă. Rezultatul: depunerea unui efort mult mai mare pentru a respinge un adevăr dureros, pentru a ne proteja basmul, decât efortul care ar fi necesar pentru a accepta o realitate a cărei schimbare poate începe chiar cu această acceptare.

Am observat că foarte multe “minciuni”, care sunt şi cele mai bine înrădăcinate, sunt cele legate de propria persoană. În primul rând, ignorăm trăsăturile care nu ne plac şi care ne fac viaţa grea sau le găsim explicaţii şi justificări care reuşesc să ne “păcălească”, în sensul că exact acele trăsături neplăcute, pentru noi înşine şi pentru alţii, sunt doar forme de exprimare a altor trăsături foarte bune sau că ele ascund în mod clar intenţii bune: “ştiţi, eu critic foarte mult pentru că vreau ca oamenii să evolueze” sau, ceva mai subtil,  se sugerează că “eu nu mă port cu superioritate, aşa sunt eu, o fiinţă superioară”. Dacă nu găsim destule argumente pentru a ne minţi în felul ăsta, atunci recurgem rapid la a le găsi scuze în trecut sau în comportamentul altora: “eu sunt aşa critic pentru că am trăit multe dezamăgiri” sau “sunt aşa suspicios pentru că X sau Y sau şi X şi Y şi Z m-au înşelat şi nu mai am încredere în oameni” şi tot aşa…lista poate continua mult şi bine..

Cel puţin la fel de multe sunt “minciunile” prin care ne explicăm comportamentul celor din jurul nostru…de câte ori nu aţi văzut oameni care nu vor să accepte că nu sunt destul de plăcuţi de câte cineva sau, mai ales, iubiţi?! A fost un film acum ceva vreme, He’s just not that into you, care povestea despre utilizarea mult prea frecventă a zicalei “qui s’aimes se taquines” pentru a interpreta nişte gesturi care arată, de fapt, lipsa de interes a cuiva, şi nu un interes disimulat în indiferenţă sau, mai rău, în gesturi  neplăcute, cum ne place  uneori să credem.

Da, oamenii sunt complicaţi, relaţiile sunt complicate, se mai întâmplă să zică lumea “nu” şi să fie “da”, dar să nu exagerăm şi să nu cădem în capcana interpretării inverse a gesturilor sau chiar a cuvintelor celorlalţi, atunci când aceştia îşi exprimă lipsa de interes sau de iubire. Când cineva iubeşte, se simte oricât ar fi persoana respectivă de închisă şi, oricât de mult ar încerca să-şi ascundă sentimentele, acestea ies la iveală într-un final, aşa că “mă iubeşte, dar nu arată” sau, şi mai interesant, “mă iubeşte, dar încă nu o ştie” nu sunt decât nişte minciuni frumoase care-şi arată colţii mai devreme sau mai târziu.

Povesteam mai demult că nu prea pot să mă mint singură, că mai încerc uneori, dar imediat un ceva interior îmi dă un ghiont şi mă aduce la adevărul ignorat. Atunci când ceva nu este cum aş vrea, nu mă mint “vai ce bine e”, nu mă păcălesc nici măcar “şi totuşi e bine…”, ci accept că e în neregulă. Dacă ştiind asta, totuşi, din comoditate, din neputinţă sau din alte motive, nu fac nimic pentru a schimba şi continuu pe drumul respectiv, o fac conştientă că nu este cum aş vrea, nu îmbrăcând nemulţumirile în vreo poleială frumoasă. Câteodată îmi pare rău că nu pot să mă mint şi-mi dau seama că oamenii care reuşesc sunt, poate, mai liniştiţi…

9 comments

  • coeur de pluie

    da, si eu as vrea sa fiu cateodata ca oamenii care vad totul prea roz, si care pe undeva sunt asa de ignoranti dar totusi mult mai linistiti

  • Rontziki

    @coeur de pluie: nu aş asimila autominţirea cu ignoranţa şi nici cu naivitatea Smile autominţirea are loc atunci când avem capacitatea şi posibilitatea să cunoaştem adevărul, dar refuzăm să-l cunoaştem şi îl ignorăm pentru că nu vrem să ni-l asumăm…

  • Rodica

    Naivitate,ignoranta,amagire,inocenta,ingenuitate…conteaza cum i se spune?Nu,atata vreme cat ne ajuta sa mergem mai departe,cateodata ferfenita…si aproape nebuni!
    Nu si daca acestea capata o traducere/explicatie/aplicatie de genul:'minciuna e singura certitudine personala'…
    Am uitat sa spun ca e 'mult de spus'! Razz

  • Delf

    Tocmai mi-ai oferit un duş rece. Duş care, deşi neplăcut, rămâne, totuşi, benefic pentru igiena psihică.
    Mulţumesc, aşadar. Smile

  • Rontziki

    @Rodica: exact Smile nu strică din când în când să ne ajutăm de naivitate , de ignoranţă sau chiar de amăgire, atâta timp cât nu devine o constantă, cât nu ne împiedică să vedem cine suntem şi realitatea, în general.
    Dap, e mult de spus şi chiar ieri în timp ce scriam, mă întrebam la un moment dat unde este graniţa între realitate şi adevărul sau realitatea fiecăruia, până unde se cheamă ignorare benefică şi de unde devine autominţire periculoasă…

  • Rontziki

    @Delf: woops, nu aveam intenţii de duşuri reci, care ştiu tare bine cât sunt de neplăcute…dar cum era?! pe căi aspre către stele, parcă Smile

  • LOLITA

    Ai mare dreptate! Nici eu nu prea reusesc sa disimulez, desi zilnic vad in jurul meu adevarate scene de teatru incercand sa acopere unele frustrari si tare mai dureroase,cum bine spuneai si tu, insa ma consolez cu ideea ca asa sunt si poate e mai bine… Mereu sunt uimita cum altii trec cu atata usurinta peste aspecte mai dificile din viata lor si ajung sa emita apoi si judecati "de valoare" menite chipurile sa te ajute pe tine sa treci peste aceleasi momente cruciale, dar care in final iti lasa doar un gust amar si un sentiment al inutilitatii – pentru ca oricat vei incerca sa explici unei persoane de genul acesta ca e gresit felul in care procedeaza, nu e nici moral, nici etic, nici uman etc.- cultul propriei persoane e atat de dezvoltat incat tu vei fi privit drept intrusul si nu prietenul sau omul de bine… Sunt multe de spus, poate dezvoltam intr-o postare viitoare. Smile

  • Cami

    Cat de adevarat! Asa este. Din fericire/din pacate (nu m-am hotarat inca) eu cand ma mint imi creez o doza uriasa de stres, care intr-un final ma epuizeaza si ma vad nevoita sa accept ca adevarul e altul. Minciuna mi-o spun, incerc sa o cred, dar exista (cum spui si tu la final) acel "ceva din interior", iar acel ceva incepe sa rada in hohote de mine amintindu-mi de care este de fapt adevarul. O perioada merg cu norul hohotind deasupra capului si devin stresata ca nu-l pot alunga nici cu tot arsenalul de scuze sau victimizari posibile. Dupa care inevitabil imi recunosc "ceva-ul" hohotitor drept castigator fara drept de apel. Si minciuna asta de sine merge o perioada, dar cred ca stim cu totii in sinea noastra care e adevarul, chiar daca unii decid sa il accepte, iar altii prefera sa se minta la nesfarsit.

  • Rontziki

    @Cami: Ăsta e de fapt semnalul că ne minţim, stresul pe care-l resimţim în timpul cât ne minţim şi epuizarea "inexplicabilă"… Câteodată este nevoie şi să ne mai minţim, dar totul e să nu devină obişnuinţă şi să nu persistăm în aceeaşi minciună până când nu mai ştim care e adevărul…cred că trecem limita atunci când nu mai suntem conştienţi să ne minţim, aşa că o mică introspecţie, din când în când, e cam necesară Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.