Dogville (2003)

Cred că este cel mai apăsător film pe care l-am văzut şi mi-a trebuit ceva timp să-mi revin după vizionare.

Lipsit de decorurile caracteristice cinematografiei, jucat ca o piesă de teatru şi filmat într-un platou pe care este schiţat “scheletul” oraşului Dogville, filmul permite spectatorului să acorde întreaga atenţie personajelor şi dialogurilor, să intre în peliculă şi să fie convins de convenţiile teatrale propuse de von Trier, eliminând rapid orice eventual scepticism cu privire la lipsa caselor şi a altor elemente vizuale.

Lumea este un oraş cu pereţi transparenţi în viziunea lui Lars von Trier, oamenii fiind concentraţi spre exterior, spre ce fac ceilalţi, mai degrabă decât spre propriul sine, spre propriile metehne.

Când am citit Raportul lui Brodeck de Philippe Claudel, m-a frapat ideea că, pentru a stârni ura unui om, nu este nevoie să-i faci rău, e suficient să scoţi la iveală şi să-i arăţi răul care sălăşluieşte în el. Aceeaşi idee am regăsit-o şi în Dogville. Poţi fi exclus şi chiar urât, umilit, chinuit doar pentru că eşti o oglindă a celuilalt, o oglindă în care-şi vede defectele şi răutatea. Pentru fiecare personaj, totul se reduce la el însuşi, ceilalţi contează doar din perspectiva raportării proprii şi tot ce se întâmplă are, pentru fiecare, importanţă numai în măsura efectelor care se răsfrâng asupra sa.

Suntem buni pentru că suntem slabi? Suntem altruişti pentru că suntem, de fapt, egoişti? Dogville aduce în prim plan ideea că orice noţiune conţine în sine şi opusul ei. Nu există bunătate pură, nu există iertare sau altruism, există numai natură umană în care toate se îmbină şi nu pot fi separate.

Acum câţiva ani, mă îndoiam de bunătatea complet dezinteresată, aceea care nu aşteaptă nici măcar recunoştinţă: Chiar si fara a astepta recunostinta, undeva, in adancurile mintilor noastre, incolteste macar ideea ca vom fi perceputi ca si “buni”, daca facem cutare sau cutare lucru…sau, daca suntem într-adevăr eliberati de parerea celorlati despre noi, este imposibil sa nu incolteasca macar ideea ca ne vom percepe noi insine ca fiind buni sau mai buni decat ne consideram deja…Si oare culmea bunatatii nu devine astfel culmea vanitatii si a egoismului?!

Vizionând Dogville, nu pot să nu mă gândesc la iertare din cu totul altă perspectivă decât până acum. E generos, chiar nobil să ierţi…sau nu? Sau să fie doar semnul aroganţei, forma de a elibera pe cineva de pretenţiile pe care le-am avea de la noi înşine, ceea ce nu înseamnă oare să ne considerăm deasupra celui iertat?! Deci, o aroganţă fără margini după părerea lui von Trier. Ar fi interesant de analizat asta din perspectiva religiei (o iau ca temă şi poate am s-o atac la un moment dat).

Şi, la final, lovitura de graţie: nimeni şi nimic – nicio fărâmă de căldură, nicio urmă de bunătate, nici măcar dragostea – nu pot schimba natura umană, mai degrabă mizeră decât divină sau măcar “umană”. Între membrii necruţători ai mafiei şi oamenii dintr-un mic orăşel nu există decât diferenţa contextului în care-şi manifestă pornirile şi lipsa de empatie, de compasiune, contextul fiind cel care dă şi diferenţa de proporţie. Ideile că primeşti ceea ce oferi, că, dacă faci bine, vei avea parte de bine etc sunt făcute praf în Dogville şi, culmea, nu găseşti niciun argument cu care să contracarezi demonstraţia impecabilă a lui von Trier.

Până la urmă, dacă sau când eşti dispus să priveşti varianta crudă a realităţii în faţă, îţi dai seama că şi a vrea să transformi lumea în ceva mai bun ascunde o vanitate, un soi de aroganţă şi, astfel, orice ideal să fie complet demontat şi fără sens.

Scriind acum despre film, am insistat mai mult pe ce mi-a trecut prin cap când l-am văzut şi după. Mi-ar fi greu să redau cum m-am simţit, cum am avut impresia, la final, că a stors viaţa şi suflul din mine, iar sentimentul apăsător al zădărniciei a rămas prezent mult după vizionare.

Ca să nu rămân, totuşi, în tonul filmului, încerc să-mi aduc aminte în ce cred(eam)…da, în fiecare dintre noi există şi lumina, şi întunericul, în consecinţă, nu există doar alb şi negru, nu suntem esenţialmente buni sau esenţialmente răi. Venim cu potenţial pentru orice şi factorii de care depind alegerile noastre, ceea ce potenţăm din noi, sunt suficient de mulţi încât să ne rămână speranţa într-o viziune despre oameni ceva mai încrezătoare decât cea a lui von Trier.

15 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.