Proză scurtă sau roman?!

Am avut multă vreme oareşce impresii complet greşite despre proza scurtă. Nici nu le-aş numi, de fapt, impresii, ci nişte prejudecăţi care nu se bazau pe nimic, nici măcar pe experienţe neplăcute. Cert este că multă vreme am ocolit volumele de nuvele şi povestiri, inclusiv pe cele ale autorilor preferaţi…

După mulţi ani, am reîncercat proza scurtă cu Bestiar de Julio Cortazar şi am zis: Wow! Puţin câte puţin, am început să mă dau pe brazdă şi, cu ajutorul lui Kurt Vonnegut, al lui Makine şi al lui Moravia, am descoperit că nuvelele şi povestirile nu sunt deloc, aşa cum aveam eu impresia.

Da, am citit şi eu în şcoală cam tot ce era prin programă în materie de proză scurtă, am învăţat că nuvelele şi povestirile reprezintă altceva, au altă structură şi alt scop decât romanul, deci nu trebuie comparate, dar, cu toată informaţia, undeva în mintea mea, ele rămâneau nişte tentative nereuşite de roman. Nu-mi explic de ce, pentru că i-am adorat pe Slavici, Cehov, Tolstoi, Eliade la acest capitol, dar, ulterior, m-am îndepărtat de acest gen literar.

Ce m-a apucat să scriu despre asta acum?!

Bucurându-mă de lectura celor câtorva volume de proză scurtă foarte faină, am început nu doar să nu le mai evit, dar chiar să le caut şi, deşi Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri nu m-a încântat peste poate, am citit şi Concert în memoria unui înger de Eric-Emmanuel Schmitt (o sărevin curând cu detalii despre carte).Volumul conţine, pe lângă cele patru nuvele, şi câteva pagini din “jurnalul de scriitură” al lui Schmitt, unde am găsit idei foarte interesante despre proza scurtă şi m-am simţit uşor vizată pentru atitudinea mea de-a lungul timpului faţă de nuvele Smile

Deunăzi, văzând pe cineva strâmbându-se când a venit vorba de nuvele, ca şi cum aceste povestiri scurte dovedesc lenea autoruui sau oboseala lui, m-am întrebat de ce e atât de desconsiderată în Franţa această formă, în ciuda lui Maupassant, a lui Daudet, a lui Flaubert, a lui Colette sau a lui Marcel Aymé.

Să preferi romanul nuvelei nu înseamnă să faci dovada unei atitudini mic- burgheze? Atitudinea care-i determină pe domnul şi pe doamna Cutărescu să cumpere nu un desen, ci o pictură în ulei pentru salonul lor? “Un desen este mai mic, nu se vede de departe, şi nici nu ştii dacă e isprăvit.”

Mă întreb dacă nu se exprimă astfel prostul gust opulent. Se caută scriitură onctuoasă, capitole cu descrieri, care au grosimea trăncănelii; se cer informaţii istorice dacă evenimentele romaneşti se petrec în trecut sau dosare de investigaţii jurnalistice dacă se petrec în prezent. Pe scurt, sunt apreciate munca, sudoarea, competenţa afirmată, efortul eficace; dorim să arătăm textul prietenilor pentru a le dovedi că artistul sau negustorul nu au dormit.

“În faţa unui roman de 800 de pagini eşti sigur că autorul a muncit!” exclamă domnul Cutărescu.

Poate că nu tocmai…
A reduce o povestire la esenţial, a evita întâmplările inutile, a contrage descrierea într-o sugestie, a degresa scriitura, a exclude orice complezenţă din partea autorului asta presupune timp, ore de analiză şi de critică.

*

Reluând paragraful precedent îmi dau seama că am căzut în capcana polemicii: gândirea binară.

Gândesc aidoma celor cărora le reproşez că gândesc rău: opun, împart la doi, îl valorizez pe unul împotriva celuilalt. Ce prostie! A gândi înseamnă să accepţi complexitatea; or, polemica nu gândeşte, reduce complexul la doi.

Rezumând, îmi place romanul la fel de mult cât îmi place nuvela, dar din motive diferite.

*

Nuvela este un roman epurat, un roman redus la esenţial.
Acest gen literar nu iartă trădarea.
Putem folosi romanul ca pe o debara în care sunt toate, dar într-o nuvelă acest lucru este imposibil. Spaţiul acordat descrierii, dialogului, secvenţei trebuie măsurat. Aici se vede şi cea mai măruntă greşeală de construcţie. Şi se văd şi complezenţele. Uneori, mă gândesc că nuvela îmi place tocmai pentru că sunt om de teatru.

Ştiu, datorită lui Cehov, lui Pirandello sau lui Tenessee Williams, că dramaturgilor le place să scrie nuvele. De ce? Nuvelistul are impresia că îşi dirijează cititorii: îi prinde încă de la prima frază şi îi conduce până la ultima, fără oprire, fără escală, aşa cum este obişnuit s-o facă în teatru.

Concluzia mea: există romane şi nuvele extraordinare, la fel cum există scrieri proaste, indiferent de genul literar.

Personal, când citesc un roman, profit de atmosferă, intru în carte, ca să zic aşa, mai mult decât în cazul nuvelei sau, mai exact, pentru mai mult timp, efectul unui roman prelungindu-se mai mult după lectură decât cel al nuvelei.

Pe de altă parte, am constatat că, într-adevăr, când citesc nuvele, nu las cartea din mână până nu termin nu doar una dintre nuvele, ci pe toate, deci, are dreptate Schmitt când spune că cititorul este dirijat şi ţinut pe scaun până la final.

Voi aveţi vreo preferinţă între roman şi nuvelă? Citiţi cu aceeaşi plăcere şi una şi alta?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.