Cartea scurtelor iubiri eterne

Un omagiu adus vieţii şi iubirii…cam aşa am simţit eu cartea lui Andrei Makine.

Nu sunt multe de spus, este o colecţie de povestiri scurte, trăiri trecătoare, dar încărcate de emoţii autentice, acele emoţii care, de cele mai multe ori, scapă memoriei şi cărora nu le dăm importanţa cuvenită.

Pasajul pe care l-am transcris zilele trecute aici reprezintă, de fapt, esenţa cărţii. Deşi împrejurările, decorurile descrise sunt departe de a sugera frumuseţe şi iubire, toate momentele asupra cărora se opreşte pentru a le povesti depăşesc realitatea înconjurătoare, purtând personajele şi cititorul în altă lume.

La fiecare lectură, am fost impresionată de felul în care Makine zugrăveşte decorul, ca să zic aşa, de imaginile pe care le creează, uneori cu doar câteva cuvinte, dar întotdeauna astfel alese încât nu pot decât să urmăresc filmul care se desfăşoară în faţa ochilor, admirând uneori câte un cadru care, mie cel puţin, îmi dă senzaţia că timpul se opreşte în loc.

Am rămas în minte cu ideea că paginile lui Makine ar putea fi pictate şi ar ieşi nişte tablouri extraordinare! În stil suprarealist le-aş vedea, ca să nu mai spun că Vladimir Kush mi s-ar părea cel mai nimerit Grin

Deşi scoase din context, sper ca exemplificarea să exprime mai bine decât mine “picturile” lui Makine:

Atunci când, foarte rar din păcate, mi se întâmplă să întâlnesc două fiinţe în vârstă, vizibil copleşite de tandreţe, îmi imaginez viaţa lor ca pe o lungă peregrinare într-o zi însorită şi clară de iarnă, cu un ciorchine aurit în mâini.

Lumina zugrăvea orele, de la auriu la nuanţe de ambră, apoi pălea.

Pe o distanţă de câţiva kilometri, splendoarea ce ne înconjoară nu s-a modificat. Clocotul ramurilor înflorite, frişca petalelor, un val alb revărsându-se pe o alee de meri pe unde călcăm, îmbătaţi de aroma lor ce a sfârşit prin a înlocui aerul.[…] Această avalanşă albă în care ne afundăm este extraordinar de frumoasă, lucru de netăgăduit. Frumoasă până la extaz, până la leşin, atât de incredibil de frumoasă, încât cel ce-o admiră uită puţin câte puţin cine e, de ce se află aici, uită până şi faptul că, la un anumit moment, va trebui să părăsească acest vis nebulos pentru a se întoarce la viaţa de dinainte.

Fluturii de noapte se aruncau asupra oricărei surse de lumină, se ciocneau, îşi ardeau aripile, cădeau epuizaţi, îşi refăceau forţele, se năpusteau din nou spre incandescenţă. Absurditatea încăpăţânării lor te împingea să-ţi imaginezi un eros sublim, a cărui intensitate făcea derizoriu riscul morţii.

Nu intenţionez totuşi să transcriu toată cartea, dar o tot răsfoiesc, revăd “tablourile”, simt nevoia să revăd şi mai multe, uit că sunt în mijlocul unei postări, îmi amintesc şi aleg să mai împărtăşesc încă o imagine Smile

Toată cartea abundă de lumină, indiferent că e lumina puternică a unei zile sau aceea mai slabă a unui amurg, că este lumina strălucitoare a zăpezii sau lumina albastră a fulgerelor. Emoţiile concentrate în paginile ei sunt, de-altfel, scânteietoare şi par a lumina totul în jur.

E de prisos să mai spun că Makine vorbeşte despre iubire aşa cum numai el ştie, că în toate momentele relatate îmbină tristeţea şi melancolia cu bucuria şi fericirea, că sunt copleşitoare tandreţea şi frumuseţea pe un fundal dureros de realist.

Acestea fiind zise, rămân îndrăgostită iremediabil de Makine Smile

Nu era prima femeie care m-a uluit prin frumuseţe, prin forţa plină de răbdare a iubirii sale. În orice caz, era prima care m-a făcut să descopăr că o femeie iubitoare nu mai aparţine lumii noastre, ci îşi creează o alta, unde rămâne, suverană, inaccesibilă febrilei rapacităţi a zilelor ce trec.

Datorită ei am descoperit brusc ce înseamnă să fii îndrăgostit: să uiţi de viaţa ta anterioară şi să nu exişti decât pentru a ghici respiraţia celei pe care o iubeşti, freamătul genelor sale, fineţea gâtului ei sub o eşarfă gri. Dar mai ales să încerci fericita inaptitudine de a reduce femeia la ea însăşi. Căci ea era abundenta ninsoare care ne înconjura, şi pulberea solară suspendată printre copaci, şi toată clipa aceea ce te făcea să presimţi deja răsuflarea timidă a primăverii. Ea era toate acestea şi fiecare detaliu din conturul simplu al siluetei sale purta reflexia acestei extinderi luminoase.

Tot ce trăiserăm, de la prima întâlnire, deborda de fericire, iar scenariul scris cu trupurile noastre era un succes evident. Cu toate astea, nu reuşeam să ascundem un sentiment de eşec. Povestea noastră semăna cu un pliant-acordeon de ilustrate pe care îl desfăşori sub nasul turiştilor. Nu ducea mai departe de acele fotografii însorite. De fapt, nu ducea la iubire.

– O doctrină? Ce să faci cu ea? Suntem fericiţi aici, trebuie să recunoşti asta. Suntem fericiţi pentru că aerul miroase a zăpadă şi a primăvară, pentru că soarele a încălzit scândurile, pentru că…Da, pentru că suntem împreună. Au nevoie ceilalţi de o doctrină ca să vină pe malul ăsta, să se uite la câmpurile albe de peste Volga, să privească pasărea zburând dintr-o creangă în alta prin sălcii?[…] Viitorul de care vorbeşti este foarte frumos, dar prea complex. E ca şi cum, ca să admire fluviul acesta, oamenii ar fi obligaţi să construiască gradene de beton armat. La ce bun? Ambarcaderul ăsta vechi ne ajunge. Ceea ce ar trebui explicat altora este că singura doctrină adevărată e cât se poate de simplă. Ţine în fond de…de faptul că ne iubim.
Ne-am întors mai încet şi mai târziu decât de obicei. Fiecare pas, fiecare privire avea de acum, pentru mine, un nou înţeles, reflexia unei lumi transfigurate de “faptul că ne iubim”.

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.