O cărţulie numai bună pentru o după-amiază ploioasă, că tot s-a instalat fără drept de apel toamna…

În povestirile din această colecţie, am găsit parcă un alt Schmitt decât cel pe care l-am cunoscut prin Secta egoiştilor şi Oscar şi Tanti Roz, mai deschis, chiar mai evident, aş zice. Cu toate că poveştile sunt scrise cu delicateţe, într-o manieră elegantă, demnă de personajele alese, ideile sunt împărtăşite ceva mai direct ca şi cum Schmitt şi-ar fi propus atragerea unui public mai larg decât, cred, are deja.

Încă de la începutul lecturii, de la prima povestire, am avut senzaţia că şi-a dorit altceva cu această colecţie şi ea mi-a fost confirmată spre final, când autorul, prin vocea personajului Odette Toulemonde, înfierează snobismul intelectual:

Poate nu-l mai admiraţi îndeajuns. Trebuie să fiţi mândră de soţul dumneavoastră: face mii de oameni fericiţi. Poate că în mulţimea asta sunt şi secretare mărunte şi funcţionare insignifiante ca mine, dar tocmai de aceea! Faptul că izbuteşte să ne pasioneze şi să ne tulbure, pe noi, care citim puţin, pe noi, care nu suntem cultivate ca dumneavoastră, dovedeşte că are mai mult talent decât ceilalţi! Mult mai mult! Căci, ştiţi dumneavoastră, doamnă, Olaf Pims o fi scriind el cărţi minunate, dar mie îmi trebuie un dicţionar şi câteva tuburi de aspirină ca să pricep despre ce vorbeşte. E un snob care nu se adresează decât oamenilor care au citit tot atâtea cărţi ca el.

Ce să zic?! Nu împărtăşesc în totalitate părerea lui Schmitt şi, de fapt, nici nu sunt convinsă că acesta ar fi crezul lui literar, dar pot aprecia că a întors-o bine din condei

Şi, tot cu un condei talentat în a intra pe sub pielea cititorului, a scris şi restul povestirilor…întâmplările, momentele esenţiale, destinele a opt personaje feminine, fiecare trăind altceva decât pare la prima vedere.

Dacă ar fi să mă gândesc ce au în comun toate poveştile, în afara faptului că toate au în centru “eternul feminin”, aş zice că, în fiecare din ele, Schmitt a ales să arate că lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par, că ne putem foarte uşor înşela chiar şi atunci când privim în viaţa noastră, darămite în ale altora.

Cartea ar fi putut foarte bine să se numească Totul este relativ…

Dar titlul colecţiei este dat de una dintre povestiri, despre cea mai frumoasă carte din lume, scrisă într-un lagăr de femei din Siberia a căror dorinţă este să lase moştenire fiicelor ceva din experienţa lor, ceva care să le amintească acestora ce au trăit mamele lor. În lagăr era interzisă comunicarea cu cei de afară, aşa încât nu aveau nici creion, nici hârtie. Printr-o minune fac rost de creion şi cea mai frumoasă carte din lume va fi scrisă pe foiţe de ţigări lipite între ele. Cea mai emoţionantă dintre poveşti, după părerea mea.

Îmi vine să mai scriu despre câteva povestiri care mi-au plăcut în mod deosebit, dar chiar n-aş vrea să vă stric farmecul lecturii…

Schmitt concepe poveştile treptat, nu dezvăluie nici un moment mai mult decât ar trebui, aşa încât, chiar dacă uneori bănuieşti ce se ascunde dincolo de aparenţă, rămâi captivat până la final, până când autorul confirmă, de cele mai multe ori într-o manieră subtilă şi delicată, care sunt resorturile întâmplărilor.

Pascal Bruckner scria în Paradoxul iubirii:

Să refuzi masca, clarobscurul, să impui de la început limpezimea sufletelor şi a trupurilor înseamnă a ucide probele fecunde de care are nevoie iubirea la începuturile ei, ca să se dezvolte. Tot ce este viclenie şi intrigă favorizează mai bine cauza sentimentelor decât o tristă claritate.

Schmitt scrie în Prinţesa desculţă:

Femeile ne plac pentru că se ivesc prinse ca nişte nestemate în montura unei enigme şi încetează să ne mai placă de îndată ce ne intrigă mai puţin. Cred ele cumva că bărbaţii nu sunt atraşi decât de ce ascund coapsele lor? Bărbaţii sunt mult mai atraşi de misterul femeilor decât de sexul lor.[…] Până şi cei mai mari fustangii sunt nişte mistici aflaţi în căutarea misterului şi care vor prefera întotdeauna mai mult la făptura feminină ceea ce ea nu le dăruieşte mai degrabă decât ceea ce ea le oferă.

Şi, din nou, Bruckner spunea:

Aţi fi gata să muriţi pentru cei pe care-i iubiţi? Eu sunt mai ales gata să trăiesc împreună cu ei: proza cotidianului implică o constanţă de fiecare clipă şi face inutilă speculaţia asupra unor gesturi pe cât de extreme, pe atât de aleatorii.

Aşadar, veşnica “problemă” a misterului ca şi ingredient care menţine flacăra aprinsă, temă pe care a curs şi va curge foarte multă cerneală fără ca, totuşi, cineva s-o soluţioneze…De nesoluţionat aş zice, pentru că suntem fiinţe contradictorii şi ne place mai mult zig-zag-ul decât linia dreaptă

Dar am divagat cam mult pornind de la rândurile lui Schmitt. Revenind la Cea mai frumoasă carte din lume, o recomand nu ca fiind ce susţine titlul, ci ca fiind o lectură plăcută, care se adresează mai mult sufletului, aşa că va fi necesar să vă puneţi raţiunea pe hold, ceea ce nu strică uneori…