Viaţa amoroasă

Îmi vine destul de greu să scriu despre prima carte din trilogia din care mai fac parte Soţ şi Soţie şi Thera, pentru că e cam târziu să o percep individual, aşa încât, înainte de a scrie despre Viaţa amoroasă, nu pot să nu povestesc puţin despre efectul Zeruya. Romanele nu au legătură între ele, dar, pe măsură ce te afunzi în stilul Zeruyei, poveştile, deşi diferite, au cedat în faţa stilului scriitoarei, în faţa analizelor şi disecărilor care parcă-mi disecau realitatea proprie.

Rândurile Zeruyei Shalev mi-au creat dependenţă. Am simţit că-mi intră în sânge şi n-o să mă mai pot desprinde vreodată de luciditatea şi pasiunea personajelor, mi-a fost greu să citesc altceva după cele trei romane şi încă mă chinui să mă abţin de la a citi  Fărâme de viaţă. M-am trezit imaginându-mi o bibliotecă numai cu cărţi ale scriitoarei israeliene şi pe mine trăindu-mi viaţa prin ele.

Echilibrul este unul din cele mai mari deziderate şi există oameni pentru care este aproape imposibil de găsit şi de împlinit, pentru că extremele sunt singurele pe care le cunosc. Baletul între extrema lucidităţii şi cea a pasiunii, între detaşare şi dependenţă îi caracterizează şi le domină viaţa şi, nu întâmplător, aleg să trăiască surogate de viaţă sau să se consume în patimă şi emoţii devastatoare.

Este cazul lui Yaarah, personaj care redă aceste extreme, prin viaţa calmă şi monotonă căreia i se supune sperând că-i va satisface nevoia de echilibru, dar care se va răzbuna mai târziu punând-o în faţa disperării. Neîmpăcată cu sine, măcinată de un tremur interior pe care caută să-l ignore din dorinţa de a-l inhiba, caută constant o evadare din ea însăşi, evadare care se concretizează întâi într-o căsnicie searbădă, cu un om pe care nu-l iubeşte şi, mai apoi, într-o aventură distructivă cu un bărbat mult mai în vârstă.

Are nevoie de autodistrugere pentru a înţelege că libertatea nu se află decât în interior şi că a schimba una după alta diverse colivii doar pentru senzaţia precară că se eliberează din fiecare nu înseamnă cu adevărat o eliberare. Este doar un cerc vicios în care dorinţa de libertate nu face decât să creeze premizele unei noi dependenţe şi, ulterior, al unei noi dorinţe de libertate, trăindu-şi astfel  gloriile infime şi artificiale odată cu fiecare destrămare a contextului, glorii dureroase, în care se aruncă parcă doar pentru a-şi dovedi că e vie.

Căutând mereu să-şi umple golul interior cu cei din jur, cu confirmările şi acceptarea lor, acumulând nesiguranţă peste nesiguranţă încă din copilărie, Yaarah pare gata să renunţe la tot pentru o relaţie care să-i menţină trează atenţia în afară propriei persoane şi, cu cât relaţia devine mai bolnăvicioasă, cu cât este mai umilită şi mai confuză, cu atât pare mai justificat să insiste.

Renunţarea la sine într-un mod patologic devine soluţia cea mai comodă când preţuirea de sine lipseşte. Povestea lui Yaarah subliniază diferenţa dintre renunţarea la sine şi dăruirea de sine într-o relaţie, renunţarea este, de fapt, o falsă şi exagerată dovadă de iubire, o formă de a transfera celuilalt un eu de care te-ai săturat, în speranţa de a primi ceva care să umple golul rămas. E drept că nu suntem deprinşi – nu ştiu nici cât de împăcaţi cu noi înşine ar trebui să fim pentru a fi în stare – să dăruim necondiţionat, dar a dărui înseamnă a oferi ceva preţios, iar a te dărui înseamnă a te deschide şi a-l vedea cu adevărat pe celălalt, nu doar a căuta imaginea ta în ochii săi.

Deşi, din ce-am scris, poate părea că o judec, găsesc că extremele despre care vorbeam se află în fiecare din noi, sunt demonii pe care, probabil, toată viaţa luptăm să-i împăcăm, uitând de cele mai multe ori că tendinţa naturală de a hrăni mai multă vreme numai unul din ei nu duce decât la o revoltă viitoare a celuilalt.

Şi, pe lângă toate astea, am văzut cum vinovăţia devine o formă de putere. Este o idee la care m-am gândit mai demult, dar care, până să citesc Viaţa amoroasă, nu se cristaliza pe deplin, aceea a nevoii de vinovăţie pe care o resimţim uneori, chiar o voluptate a propriei culpe, care ne face, în mod straniu, să ne simţim importanţi şi ne ajută să ne ascundem de noi înşine. Vinovăţia faţă de soţul ei şi faţă de părinţi pare să dea un sens vieţii de care încearcă să se rupă, care a dezamăgit-o, dar cu care nu poate face pace înainte de a se simţi şi călău.

M-am întrebat de ce romanul se numeşte Viaţa amoroasă, pentru că, în ciuda aurei romantice pe care eroina o dă poveştii, n-am regăsit “ingredientele” unei iubiri, ci patimă devoratoare şi o foame insaţiabilă, dar mi-am amintit apoi că nu există un singur fel de a iubi, ci, cel mai probabil, atâtea feluri câte persoane sau câte iubiri. În fiecare zace latent demonul patimii şi, fără el, cred că nici nu ar exista iubire, iar graniţa între dragoste şi obsesie bolnavă sau între dragoste şi doar ataşament se trasează în funcţie de dozajul pasiunii.

Despre stilul Zeruyei ce să mai spun?! Am simţit aproape o dorinţă fizică de a nu mă opri, de a nega finalul fiecărui roman începându-l rapid pe următoarul. Ia cititorul şi-l aruncă într-un hău, înainte ca acesta să-şi dea seama dacă are sau nu o coardă prinsă de mijloc şi, exact când căderea devine prea puternică, un curent de aer cald îl ridică şi-l menţine în plutire, după care căderea începe din nou. Toate trăirile sunt disecate şi fiecare tăietură dă naştere unor noi stări, o avalanşă de senzaţii şi de gânduri împletindu-se unele în altele, determinându-se unele pe altele.

În final, nu pot decât să sper că n-am scris tot ce mi-a transmis Zeruya şi că voi reuşi să scriu cât de curând şi despre Soţ şi Soţie şi Thera.

…sunt trist din pricina preţului pe care-l plăteşti tu, mai demult se spunea că dragostea n-are preţ, n-am auzit în viaţa mea o prostie mai mare. Dragostea n-are preţ? Pentru ea plătim cel mai mare preţ.
…m-a cuprins invidia pe toţi cei care stăteau acolo, pe oamenii aceia fericiţi, care, chiar dacă mai au câte-o supărare, nu-şi distrug vieţile, şi mi-am spus, problema ta e că nu faci distincţie între viaţa ta şi viaţa ta amoroasă, ca şi când ar fi un zid între ele. Ţi se pare că te-a lovit viaţa, dar viaţa amoroasă nu e decât o parte a vieţii şi nu cea mai importantă, nu e decât un buzunar micuţ la costumul vieţii, şi asta ştiu toţi cei care stau acolo.

 

Din câte se pare, asta e rădăcina iubirii, dorinţa de a povesti orice prostie care-ţi trece prin minte, în speranţa că, pe drumul sinuos de la gura ta la urechile celuilalt, povestea îşi va găsi semnificaţia, adevărul, ca şi cum toate astea s-ar fi petrecut doar pentru ca eu să i le pot povesti…

 

…nu mă doreşte, dar am impresia că, pe măsură ce încerc să verific în permanenţă dacă mă doreşte, uit să-mi clarific mie dacă îl doresc, a devenit deja o axiomă, e ceva de la sine înţeles, care nu mai trebuie verificat, şi poate tocmai că venise timpul să încerc, dar cum se face asta, se pare că e mult mai simplu să-i verifici pe ceilalţi.

8 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.