Raportul lui Brodeck

“Omul e un animal care o ia mereu de la capăt. Dar ce reîncepe el fără încetare? Erorile lui sau construcţia eşafodajelor sale fragile, care ajung uneori să-l înalţe la două degete de cer?”
Deşi la început, Raportul lui Brodeck pare un apel la aducere aminte, la rememorare pentru înţelegere şi disculpare, concluzia ar fi că singura soluţie pentru supravieţuire este uitarea. Trebuie să uităm ca să mergem mai departe, dar, odată cu uitarea, moare ceva în noi. Orice se cere uitat se şterge împreună cu o parte din noi şi, cu fiecare uitare, murim câte puţin.
Şi totuşi, nu putem uita ceva ce nu înţelegem, nu uităm înainte de a ne defini o poziţie faţă de ce supunem uitării. Primele rânduri ale romanului, pe care le-am redat mai demult, sunt o disculpare ce precede analiza, înţelegerea, o disculpare cumva falsă, pentru că personajul este sufocat de memorie şi trebuie să revadă întâmplările pentru a se elibera de ele.
Un străin, stabilit recent în sat, este ucis în împrejurări care amintesc de evul mediu şi de vânătorile de vrăjitoare. Toţi bărbaţii din sat iau parte la crimă, cu excepţia lui Brodeck. Acesta, obligat să scrie un raport despre ceea ce s-a întâmplat, îi va spune “lucrul care s-a petrecut” – Ereigniës – termen semnificând ceva ce nu poate fi numit.
Lucrul care s-a petrecut reprezintă, de fapt, ultima picătură în paharul memoriei lui Brodeck, declanşând o avalanşă de amintiri, din copilărie, din studenţie, experienţele din lagărele naziste şi consecinţele războiului şi ale haosului pe care războiul îl aduce inevitabil cu sine. Atât prin povestea străinului, cât şi prin confesiunea lui Brodeck, asistăm la un spectacol înfiorător al omului în lupta pentru supravieţuire, un spectacol al curajului şi al laşităţii deopotrivă.
La început este imposibil de înţeles ce ar putea determina pornirea criminală a unui sat întreg împotriva unui străin inofensiv. Motivul însă prinde contur treptat, Claudel uimindu-mă, din nou, cu talentul de a mânui o poveste, dar şi cu atingerea unui punct nevralgic al oamenilor în general.
Nu vreau să dezvălui prea mult, dar nici nu pot să ignor ideea care mi-a plăcut cel mai mult, aşa încât voi spune doar atât: dacă oglinzile ar reflecta, dincolo de aspectul exterior, tot ceea ce suntem cu adevărat, demonii care sălăşluiesc în fiecare, greşelile pe care le-am făcut, dacă ne-ar aduce în faţa ochilor ceea ce încercăm să uităm, să ignorăm, să băgăm sub preş, ca să fiu mai exactă, toate oglinzile ar dispărea. Pentru a stârni ura unui om, nu trebuie să-i faci rău, e suficient să scoţi la iveală răul care se găseşte în el.
În Raportul lui Brodeck, atmosfera nu este la fel de sumbră ca cea din Suflete cenuşii, parcă nu este atât de gri, în schimb personajele nu mai oscilează între bine şi rău, Claudel plăsmuind de data asta şi personaje cu adevărat malefice, în care nu este loc pentru bine, care nu pot fi sub nicio formă scuzate sau înţelese.
Mi-ar fi greu să spun care dintre cele două cărţi mi-a plăcut mai mult, în mod cert mai vreau Philippe Claudel!
Şi totuşi, când mă gândesc la viaţa mea, am în minte imaginea unei sticle în care încerci să torni mai mult decât poate intra. Asta se întâmplă cu viaţa oricărui om sau m-am născut eu într-o epocă ce forţează orice limite, aruncând toate existenţele într-un mare joc de cărţi, lăsându-le la voia întâmplării.
Omul este grandios, dar nu ne ridicăm niciodată la înălţimea acestei grandori. Este o imposibilitate inerentă naturii noastre.
Pentru unii, faptul de a fi singuri nu poate să ducă decât la curioase meditaţii şi la un întreg eşafodaj de gânduri întortocheate şi nesigure. Iar la jocul ăsta, ştiu pe mulţi care ajung în doar câteva seri de iarnă să se dovedească nişte nebănuiţi arhitecţi.
Pingback: Dogville (2003) | Rontziki
Pingback: Il y a longtemps que je t'aime | Evantaiul Memoriei