Il y a longtemps que je t’aime (2008)
Regie: Philippe Claudel
Scenariu: Philippe Claudel
Distribuţie: Kristin Scott Thomas, Elsa Zylberstein, Serge Hazanavicius,

Încă un film a cărui vizionare am amânat-o nepermis de mult. Deşi am ştiut de el încă de când a apărut, nu ştiu de ce l-am evitat, dar mă gândesc, din nou, că anumite filme şi cărţi nimeresc în viaţa noastră exact atunci când trebuie pentru a fi gustate intr-adevăr şi pentru a ne aduce exact ce avem nevoie. În mod cert, 2013 este pentru mine cel mai potrivit an, din 2008 încoace, pentru Il y a longtemps que je t’aime.

Philippe Claudel m-a impresionat cu Suflete cenuşii, când scriam că “am senzaţia că am trăit o viaţă între prima şi ultima pagină” şi cu Raportul lui Brodeck. L-am regăsit pe scriitorul Claudel în Il y a longtemps que je t’aime, care reprezintă debutul său regizoral şi care musteşte de vinovăţii, regrete, mistere şi de multe nuanţe de cenuşiu, cenuşiul întunecat al unei crime, cenuşiul sumbru al unei închisori, dar mai ales, cenuşiul din noi, ca al unei hârtii arse, ale cărei margini rămân albe.

Juliette încearcă să-şi găsească un loc în lume şi în viaţa ei, după cincisprezece ani de închisoare. Singura rudă este contactată de serviciile sociale şi, astfel, se vede nevoită să se integreze în casa şi familia surorii mai mici, Léa, după ani de tăcere, după ce părinţii celor două surori au interzis orice legătură între ele şi au decis că Juliette nu a existat vreodată.

Povestea avansează treptat, alternând dezvăluirile rapide, directe, care surprind, cu momente în care esenţialul este ţinut sub tăcere. Aflăm că Juliette a fost condamnată pentru crimă, dar ce crimă?! Ne cutremurăm când înţelegem, dar ştim că nu e totul. Întâmplările din trecut sunt oarecum previzibile, dar reconstituirea este făcută într-o ordine care menţine trează curiozitatea spectatorului, deşi nu acesta este principalul merit al filmului.

Un trecut sufocant, alegeri aproape imposibil de făcut, o vinovăţie care stoarce orice dorinţă de a mai participa la viaţă, neputinţa de a (se) ierta, un preaplin de suferinţă care îngheaţă tot…şi Claudel care nu se dezminte, care îţi dă ipoteza şi te lasă să întorci pe toate feţele povestea.

Împietrirea în culpabilitate şi în propria dramă duce la un soi de dezumanizare, nu în sensul unei căderi în răutate sau violenţă, ci în sensul pierderii sensibilităţii şi a empatiei, al interesului faţă de viaţă şi faţă de oameni, o cădere în indiferenţă. Am găsit uşor exagerate consecinţele pe care, în film, această impasibilitate le are asupra celor din jur, felul în care le poate influenţa destinul. Deşi nu abdic de la principiul că suntem singurii responsabili pentru viaţa noastră, nu strică, totuşi, să ne amintim din când în când că ne aflăm într-o încrengătură în care, probabil, nicio acţiune sau inacţiune, nici măcar indiferenţa, nu se răsfrânge doar asupra noastră.

Şi totuşi, împietrirea nu este o stare specifică fiinţei umane, pare a ne transmite Claudel în final, într-o notă optimistă, atât cât o permite tema filmului. Se spune că întâi trebuie să ne iertăm noi înşine, să ne iubim şi să ne acceptăm aşa cum suntem pentru a putea fi iubiţi, acceptaţi şi, eventual, iertaţi de ceilalţi. Il y a longtemps que je t’aime mi-a revelat şi ordinea inversă, iubirea şi acceptarea celorlalţi devin cele care ne ajută să ne eliberăm şi să ne acceptăm, chiar şi atunci când aşa ceva pare de neconceput, deschiderea în exterior putând însemna începutul unei izbăviri pentru Juliette.

Făcând uşor pe avocatul diavolului, regizorul romancier ne provoacă să vedem diferenţa între literatură şi viaţă şi, de fapt, între artă şi viaţă, ceea ce ar fi şi cazul filmului.

Kristin Scott Thomas şi Elsa Zylberstein joacă excelent roluri în care nu ceea ce se spune, cât în special ceea ce nu se spune contează.

Şi chiar dacă nu se spun foarte multe, scenariul filmului, scris tot de Claudel, cuprinde exact cât trebuie ca să-ţi pună în mişcare rotiţele, să-ţi dea teme la care să reflectezi.