Suflete cenuşii

Am citit prima dată despre romanul lui Philippe Claudel la Scorillo, care a scris o recenzie convingătoare, şi am simţit că trebuie să-l citesc.

Încercând acum să revăd în minte subiectul, întâmplările, ideile, gândurile pe care mi le-a generat lectura, stările pe care le redă autorul, mă uit la roman, nu-mi vine să cred că nu are, totuşi, mai multe pagini şi nu mă gândesc decât ce maestru este Claudel, cât de multe a reuşit să transmită…

Am senzaţia că am trăit o viaţă între prima şi ultima pagină, deşi lectura a fost una relativ scurtă, pentru că, e drept, am devorat cartea (sau m-a devorat ea pe mine).

Povestea sau, mai bine zis, poveştile, pentru că sub ochii cititorului se ţese o adevărată pânză de păianjen, în care fiecare fir duce undeva, altundeva şi, totuşi, toate firele se întâlnesc, se desfăşoară în timpul primului război mondial.

Personajele trăiesc şi receptează fiecare altfel războiul, vieţile lor fiind afectate foarte diferit de acesta…unele personaje sunt norocoşii care au scăpat de înrolare şi pentru care războiul nu înseamnă nimic, alţii sunt “norocoşii” care au fost răniţi şi au părăsit frontul, iar alţii sunt cei care aşteaptă veşti de pe front şi care, deşi nu se află pe scena frontului de luptă, trăiesc războiul prin toate celulele.

Ce au în comun aceste personaje?! Umanul, cu bune şi rele care există în fiecare.

Nu aveam nevoie să citesc această carte ca să-mi amintesc că nu există doar alb şi negru, că predominanta este, de fapt, cenuşiul care se regăseşte în tot, în viaţă, în general, şi în fiecare din noi, dar mi-a plăcut foarte mult să regăsesc o confirmare atât de elaborată, căreia parcă nu i-ai putea adăuga sau reproşa nici o virgulă, în Suflete cenuşii.

În noi se găseşte atât binele, cât şi răul, atât faţa, cât şi reversul şi nici măcar nu este mereu meritul nostru de a scoate la iveală una sau alta.

Multe personaje, multe întâmplări, toate se întrepătrund fără efort în romanul lui Claudel şi nimic nu rămâne suspendat. Mi se pare cu atât mai evident talentul acestuia cu cât plăsmuieşte poveşti aparent diferite, pe care le va urma fidel, care se vor intersecta ocazional, dar care converg spre o cheie comună în final.

Personajul povestitor este creionat extraordinar, iar faptul că povestea este construită pe diferite planuri temporale care se succed fără a ţine cont de vreo ordine cronologică, precum şi detaşarea alternată cu puternica şi semnificativa participare a personajului la evenimente şi la evocarea lor dau autenticitate, creând şi în cititor efectul de amintire.

Am căutat câte ceva despre biografia lui Philippe Claudel în special pentru a afla dacă a scris poezie, eram aproape sigură că a publicat şi vreun volum de poezii, dar se pare că nu…

Şi sunt cu atât mai impresionantă de stilul său şi de imaginile pe care le zugrăveşte. Din exprimări simple, cuvinte la îndemână care desemnează, poate, cele mai banale lucruri, noţiuni, creează imagini foarte sugestive. Mi-a amintit cumva de forţa de evocare a lui Jose Luis Peixoto.

Un interviu cu Philippe Claudel citiţi aici.

E ciudată viaţa. Nu te pune niciodată în gardă. Toate se amestecă fără să poţi alege, iar momentele sângeroase urmează momentelor de graţie, uite-aşa. Ai spune că omul este o pietricică aruncată pe un drum, ce rămâne zile întregi în acelaşi loc, şi că un picior dat de un trecător o mişcă şi o face să zboare prin aer, fără motiv. Şi ce poate face o piatră?

Îmi ziceam că am destul timp: asta e marea tâmpenie a oamenilor, ne spunem mereu că avem timp, că vom putea face un lucru a doua sau a treia zi, peste un an sau peste două ore. Şi apoi totul moare. Ne pomenim că însoţim nişte sicrie, ceea ce nu ajută prea mult într-o conversaţie.

Vorbind astfel despre clipele de demult, ne iluzionam că nu e totul jucat şi că ne rămânea să ne găsim locul în marele mozaic al hazardului.[…] Amiaza a bătut clopotul, dar noi nu mai ştiam dacă era o amiază din copilăria noastră sau una din timpul prezent, cel aspru şi deja ruginit.

Propoziţia rămase în aer precum fumul ţigărilor noastre. Nu ajunse la capăt, nici nu se opri.

Seara de iunie aproape că te făcea să-ţi regăseşti speranţa în lume şi în oameni. Sunt atâtea parfumuri, ale tinerelor fete şi ale copacilor, care te năpădesc în astfel de seri, iar aerul devine brusc atât de delicat, încât ţi-ai dori să iei totul de la capăt, să te freci la ochi, să crezi că răul nu este decât un vis, iar durerea o înşelătorie a sufletului.

Trebuie să fi băut şi el din vinul acru şi să fi pierdut devreme chipuri iubite. Altfel nu ar fi putut scrie asta niciodată: când trăieşti pe un covor de flori, nu te gândeşti la noroi.

Eram cât se poate de aproape de ceea ce fusese chiar viaţa lui Destinat. Nu vorbesc despre viaţa sa de procuror, ci despre viaţa lui interioară, singura adevărată, cea pe care o ascundem sub farduri, politeţuri, muncă şi conversaţie.

Cartea a fost ecranizată în 2005 şi Les âmes grises este acum pe lista mea cu must see!

16 comments

  • Ma faci sa regret ca nu am cumparat-o azi la Gaudeamus. Am rasfoit-o, am ezitat si apoi am trecut mai departe. Insa titlul sau mi-a ramas intiparit in memorie. Iar acum, citesc impresiile tale. Clar ca o trec pe lista de achizitii.

    • Mie mi-a plăcut foarte mult şi mi-am mai luat ceva de Claudel între timp…Nu ştiam că s-a reeditat Suflete cenuşii, bună vestea că ai văzut-o la târg Smile

  • Nu stiam ca s-a facut si film. Am citit cartea si mi-a placut, dar eu am apreciat-o mai mult din perspectiva romanului politist (sper ca n-o confund).

    • Nu cred că o confunzi, are un fir poliţist, dar tre’ să recunosc că nu a fost preocuparea principală în timpul lecturii…mai degrabă motivaţiile care au dus la crimă, coincidenţele (sau nu), ce-a fost în spare m-a interesat mai mult Smile
      Abia aştept să văd şi filmul!

  • Andreea

    Tare mult mi-a placut si mie cartea asta in 2007. Si la putin timp dupa ce am citit-o a venit Philippe Claudel in Bucuresti la o lectura publica in Lucky 13, m-am dus cu cartea sa iau si autograf. Nu stiam de film, trebuie sa il vad musai, mai ales ca nu mai imi este proaspata actiunea cartii. Stiu cine este asasinul si de ce a facut-o, dar atat, mai am doar imaginea unei vile (sau era mosie?) darapanate unde traia in singuratate un personaj excentric. Am in biblioteca si Raportul Brodeck, dar nu stiu cand mai ajung si la ea, sunt muuulte carti necitite la mine pe rafturi.

    • Un castel care nu era chiar castel Smile
      Raportul Brodeck mi-am luat şi eu şi sper să ajung curând la ea…dap, multe cărţi necitite şi pe rafturile mele Frown
      Mulţam pentru vizită şi comentariu, te mai aştept pe la mine Smile

  • Pingback: Cărţi pe bloguri « Bookaholic

  • Mi-am luat-o si eu de la targ dupa ce te-am auzit vorbind despre ea. Smile Nu stiu cand ajung s-o citesc, dar e bine ca o am, pentru ca suna foarte interesant!

  • Stau de câteva minute pe pagina asta și mă gândesc ce să comentez. Îmi place cum ai scris despre Suflete cenusii, lucrul ăsta e atât de evident în mintea mea încât actul de a exprima a acest gând apare ca fiind superfluu. Despre altceva vreau să vorbesc. Citind articolul întreg acum câteva zile sau pe diagonală acum, mă trezesc în atmosfera de-acolo, din Suflete cenusii. Simt fiori prin corp retrăind senzațiile de atunci, din momentul lecturii romanului. Fiecare citat pe care îl recitesc aici e resimțit de mine ca o lovitura de pumn în piept care îmi taie respirația prin puterea ei. Și îmi aduc aminte că sunt atât de multe astfel de citate acolo…

    Aș vrea să se înțeleagă clar faptul că nu vreau să pară că ridic în slăvi în mod deșănțat articolul tău (am menționat mai sus că îmi place), ci să spun că Suflete cenușii e un roman tulburător care iată că mă tulbură și la aproape doi ani după ce l-am citit, și că o recenzie a lui citită încă mă poate înfiora în ultimul hal.

    • Dacă aş fi vrut să caracterizez romanul într-un singur cuvânt nu cred că aş fi găsit unul mai potrivit decât “tulburător” Smile

      Pornind de la comentariul tău, îmi dau seama că sunt cărţi care redau foarte bine o atmosferă şi altele care nu…cărţi care au, de fapt, o atmosferă şi altele care au doar întâmplări, idei etc.
      Citind Suflete cenuşii, respiri o atmosferă, iar Claudel o face atât de palpabilă încât, probabil, doar amintindu-ţi de carte sau citind despre ea, poţi retrăi starea de la momentul lecturii Smile

      Oricum, mă bucur că am reuşit să te “teleportez” într-o carte care ţi-a plăcut atât de mult Smile

  • Pingback: La plimbarea prin blogosferă (21) | Rontziki

  • tase

    Suflete cenusii… imi este greu sa o recomand cuiva…
    Nu mi-a placut decorul apasator de razboi, tema cu tenta politista si culpabilitatea omniprezenta. Intrucitva am regasit stilul lui Victor Hugo, numai ca aici crimele devin detalii in comparatie cu caracterul personajelor, iar sinuciderea este singura iesire din cenusiu.
    “Nu mai sint decit pagini albe, din nou si din nou numai pagini albe. Albul mortii.”
    Lectura produce frisoane si tristete, dar este necesara ca o chinina vaccin.

    • Bine spus că lectura produce şi frisoane Smile
      În ce priveşte tristeţea şi atmosfera apăsătoare, este meritul lui Claudel de a le transmite atât de bine şi, dincolo de ele, există nişte idei, unele chiar îndemnuri, pozitive care nu trebuie ignorate şi pentru care romanul este chiar lectură necesară Smile

  • Pingback: Raportul lui Brodeck | Rontziki

  • Pingback: Il y a longtemps que je t'aime | Evantaiul Memoriei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.