The Artist (2011)

Un film mut în mijlocul efectelor speciale, în era dolby şi a tehnologiei 3D…Şi numai cunoscând asta, am găsit că filmul este de neratat, dar aveam şi oareşce dubii…o să am răbdare să-l văd, poate să mă mişte la fel ca filmele cu sonor, n-o să mă plictisesc la jumătatea filmului?!

Ei bine, nu…Sunt ahtiată după cuvinte, dependentă de ele sub toate aspectele şi, totuşi, în timpul vizionării The Artist, nu am dus absolut deloc dorul cuvintelor!

Aşa ca o paranteză, încă de la început, mi-am amintit de ce-mi place în mod deosebit genericul filmelor vechi…pentru că este simplu şi te face să simţi că intri într-o poveste Smile

Din păcate, nu am văzut decât încă vreo două filme din cele nominalizate la Oscar (Midnight in Paris şi The Help), aşa că mi-ar fi greu să apreciez dacă The Artist merită Oscarul, dar cu siguranţă regizorul Michel Hazanavicius îl merită! M-aş gândi şi la un premiu special pentru ideea şi îndrăzneala de a propune un film mut în aceste vremuri.

În 1927, anul lansării primului film cu sonor, The Jazz Singer, filmul mut era încă regele Hollywood-ului. Puţin câte puţin, însă, a trebuit să cedeze locul filmului cu sonor şi, mai departe, ştim cum a evoluat industria cinematografică.

Mulţi cineaşti, printre care şi Charlie Chaplin, care a continuat să facă filme mute până-n 1936, au criticat apariţia sonorului, văzând filmul cu sonor ca pe o compromitere a artei cinematografice, prin pierderea profunzimii jocului actoricesc şi înlocuirea acestuia cu cuvintele.

George Valentin (Jean Dujardin), un actor celebru al filmului mut, îşi vede atacat succesul de revoluţia tehnologică din industria filmului şi nu poate accepta cu niciun chip că va exista film şi după filmul mut.

Pentru ca prăbuşirea să fie completă, în paralel cu drama profesională, o mulţime de schimbări se petrec şi în alte planuri ale vieţii sale, totul parcă forţându-l s-o ia de la început, să regăsească puterea de a accepta transformările.

Se îndrăgosteşte de Peppy Miller (Bérénice Bejo), dar interacţiunile dintre ei sunt departe de a fi satisfăcătoare, pentru că Peppy devine celebră odată cu primele filme vorbite şi îmbrăţişează noul.

Tema filmului mi se pare cât se poate de actuală şi aplicabilă multor domenii, inclusiv cinematografiei din acest moment. Progresul nu ne întreabă dacă suntem pregătiţi pentru el, de cele mai multe ori îl înghiţim pe nemestecate şi nu puţine sunt situaţiile în care elemente importante pot fi pierdute prin înlocuirea lor cu feţele noului.

Din fericire, jocul actoricesc nu s-a pierdut prin introducerea filmului sonor, e drept a devenit, poate, mai nuanţat odată ce şi cuvintele au fost la îndemână, dar, să zicem, venea ca o continuare firească, dacă ne gândim că primele reprezentaţii de orice fel au fost cele de teatru şi s-au bazat pe cuvinte.

Raportat la schimbările actuale, mă întreb însă dacă, aşa cum a scris Scorillo într-un comentariu aici, tehnologia 3D nu face mai mult rău decât bine filmului, pentru că ne ia ochii cu efecte speciale, cu plasarea lor tridimensională, dar ne oferă poveşti lipsite de substanţă, scenarii slabe şi joc actoricesc aproape lipsă. Aşa cum am spus în multe rânduri, îmi place foarte mult 3D-ul, dar nu am dat peste un film cu adevărat bun care să fi utilizat această tehnologie…O să vedem ce va mai urma…

Revenind la The Artist, Jean Dujardin a jucat excepţional! De fapt, tot filmul s-a bazat pe jocul actorilor, Bérénice Bejo fiind de-asemenea la înălţime şi, uitându-mă ce contracanditate are la Oscar, aş cam vedea-o cu statueta.

Văzând acest film, mi-am dat seama cât de multe se pierd uneori în timpul vizionării unui film obişnuit, detalii pe care nu apucăm să le observăm, momente şi emoţii neexploatate suficient…poate că nici regizorii nu se concentrează suficient pe detalii, aşa cum a făcut-o Hazanavicius în The Artist.

Am senzaţia că numai într-un astfel de film, un cadru precum acesta poate spune multe…

Multe momente din film mi-au dat de gândit…idei nu neapărat noi, cât expuse fain şi convingător.

Câteodată, trebuie să dai foc trecutului şi să reduci la tăcere orgoliul pentru a merge mai departe…Soluţii există mereu, dar, pentru că ne blocăm în cercul aceloraşi gânduri, viziuni, de cele mai multe ori, nu vedem dincolo de ele.

Un film de văzut! O pată de alb-negru inspirată în lumea supracolorată de acum, o pată de altceva…

8 comments

  • L-am vazut aseara. Este senzational! Sincer aveam unele indolieli, ma gandeam ca cineva face un film mut doar pentru a castiga niste premii, dar nu e chiar asa. E un film emotionat, un film viu, desi nu se vorbeste. Jean Dujardin merita Oscarul pentru ca este cu mult peste Clooney (in acest film). Intr-un fel mi-a adus aminte de Sunset Boulevard.

  • Pingback: Blogosfera cinefila 17 | FilmSinopsis

  • Pingback: The Descendants (2011) | Rontziki

  • The Artist este cel mai bun film al anului 2011 si merita Oscarul. Cui spune ca a adormit in timpul filmului ii recomand pur si simplu sa aleaga alt gen de filme. Din primele (maximum) 10 minute iti poti da seama daca iti place sau nu un film, nu trebuie sa astepti doua ore.
    Pe Bérénice Bejo nu o vad cu statueta, nu pentru ca nu ar fi fost la inaltime, ci doar pentru ca Octavia Spencer e nominalizata si ea.

    • Şi eu votez pentru The Artist la Oscar Smile
      În ce priveşte cea mai bună actriţă în rol secundar, Bérénice Bejo a jucat ok, dar nu de Oscar, Octavia Spencer a jucat, ce-i drept, şi mai bine, dar mie mi-a plăcut foarte mult de Janet McTeer în Albert Nobbs Smile

  • Pingback: Hugo (2011) | Rontziki

  • Pingback: Leapşă cu amintiri cinematografice :) | Rontziki

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.