Hugo (2011)

Până zilele trecute, preferinţa mea pentru Oscar a fost The Artist, care rămâne în continuare unul din cele mai bune filme văzute în ultima vreme, dar am intrat sub vraja irezistibilă a lui Hugo şi mă declar iremediabil îndrăgostită de acest film! M-a impresionat atât de mult că, nici măcar nu sunt sigură că o să fiu în stare să scriu despre el…

M-a făcut praf încă din primul minut…m-a fermecat şi m-a plimbat printr-un basm în care nimic nu este întâmplător, fiecare cadru este o poveste în sine.

Hugo Cabret locuieşte în Gara Montparnasse şi se ocupă de orologiile gării. După moartea tatălui său, un unchi beţiv l-a luat în grijă, dar, odată cu dispariţia acestuia, Hugo trebuie să fie foarte atent, să nu dea de bănuit că este orfan pentru a nu fi dus la orfelinat. Trăieşte de pe-o zi pe alta, cu singura dorinţă de a repara robotul pe care i l-a lăsat tatăl său, sperând că astfel nu va mai fi singur.

Dar Hugo nu este un film de povestit…Întâmplările lui Hugo şi poveştile cu care se intersectează, toate astea conduc puţin câte puţin în altă direcţie, pentru că pelicula este, de fapt, o declaraţie de iubire adresată filmului, oamenilor din spatele camerelor, care captează visele şi apoi ne invită să visăm cu ei.

În plus, Martin Scorsese a captat atmosfera Parisului în anii ’30…un deliciu, un vis din care nu vrei să te trezeşti.

Găsesc foarte interesant faptul că două dintre favoritele la Oscar din acest an (The Artist şi Hugo) au ca şi personaj principal “filmul” şi, mai ales, începuturile sale şi generaţiile sacrificate în numele celei de-a şaptea arte. Ni se pare ceva natural că există filmele, am crescut cu ele, suntem obişnuiţi să curgă pe bandă rulantă, indiferent de calitate. Uităm că au existat oameni care s-au dăruit cinematografiei aşa cum astăzi nu se mai întâmplă decât cu foarte puţini.

Poate într-un mod foarte subiectiv, raportându-mă la ceea ce se întâmplă nu doar în materie de filme, văd atât The Artist, cât şi Hugo ca pe nişte manifeste pentru cinematografia ca artă, nu doar ca şi mijloc şi activitate comercială.

Despre actori ce să zic?! Nu am simţit că am privit nişte actori, doar nişte personaje pitoreşti…am reuşit să fac abstracţie chiar şi de Ben Kingsley, unul dintre preferaţii mei, care nu a mai fost Ben Kinsley, ci Papa George, asta ca să nu dezvălui mai mult Smile

Ne imaginam că întreaga lume este o maşinărie mare.
O maşinărie care nu vine cu piese de schimb. Vine exact cu ce îi trebuie.
Nu puteam fi o piesă de schimb. Trebuia să fiu aici cu un motiv.

Totul are un scop, chiar şi maşinăriile.
Ceasurile arată timpul, trenurile sunt la locul lor, fac ceea ce sunt menite să facă.
Poate că de-asta mă întristează maşinile stricate: nu pot face ceea ce trebuie să facă.
Poate că e la fel şi la oameni. Dacă îţi pierzi scopul…e ca şi cum te-ai defecta.

Mai e nevoie să spun că-l recomand?! Smile

Facebook comments:

8 comments

  • Nu l-am vazut pana acum. Dar dupa asa o recomandare trebuie sa fac tot posibilul sa-l vad. Smile

  • Yuki

    mie mi s-a parut tare prost. la inceput crezi ca este povestea unui baietel orfan cu un happy ending, apoi apare domnul misterios care se dovedestea fi un fost regizor de filme, fost magician; apoi povestea gardianului din gara, ranit in razboi, orfan si el,si care de fapt, desi pare rau– e bun,; apoi florareasa; apoi celalata orfana, fetita cu care se imprieteneste, are si ea o poveste; avem apropae o poveste si la librar, dar nu aflam prea multe despre el pt ca sunt deja prea multe povesti incepute in filmul asta si neexploatate suficent, astfel inca ajungi in final sa n-ai decat un talmes-balmes frumos colorat.

    • Păi tocmai asta e frumuseţea, multe poveşti faine care se întrepătrund şi dintre care, normal, sunt exploatate mai mult cele care dau esenţa filmului, şi anume dragostea pentru film şi respectul pentru începuturi.
      Mie mi-a plăcut foarte mult şi intenţionez să-l şi revăd curând Grin

  • Pingback: Treceți și pe la ei (3) | Cronicile Ancuţei

  • Da, nu e un film care sa poata fi povestit. E un film care trebuie vazut.

    Iar in legatura cu povestile adiacente… Sunt condimente care dau gust mancarii. Mi s-a parut firesc sa existe, si nu cred ca au ingreunat filmul.

    • De aceeaşi părere sunt şi eu Smile Poveştile alea au dat farmec, au ajutat la crearea atmosferei şi…au fost foarte frumoase Smile

  • Pingback: Leapşă cu amintiri cinematografice :) | Rontziki

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.