Tre’ să fiu sinceră şi să recunosc că, odată publicate nominalizările la Oscar, toate filmele nominalizate pe care le văd se confruntă, brusc, cu alte pretenţii, iar în mintea mea persistă întrebarea “este sau nu de Oscar?”

Ei bine, The Descendants nu mi se pare un film de Oscar, iar prestaţia lui George Clooney, care chiar este printre preferaţii mei, nici nu se apropie de cea a lui Jean Dujardin din The Artist.

E drept că şi Clooney joacă bine, mai ales că e vorba de un rol diferit de cele cu care ne-am obişnuit, un rol pentru care farmecul personal al actorului nu contează aproape deloc.

Aş fi votat pentru Shailene Woodley în rol secundar, care chiar a fost genială, dar nu e nominalizată.

Acum că am lămurit cum e cu Oscarurile, să spun totuşi că filmul este reuşit. Nu ştiu dacă oi fi stând eu prost cu magneziul în ultima vreme şi de-asta m-oi fi emoţionat, dar filmul ăsta chiar m-a atins la coarda sensibilă.

Nu vă imaginaţi acum că cine ştie ce reţetă lacrimogenă ar fi folosit regizorul Alexander Payne, pentru că, în ciuda faptului că pelicula începe cu un accident nautic, în urma căruia soţia lui Matt King (George Clooney) intră în comă, nu avem de-a face cu o dramă siropoasă…este dramă, dar un alt fel de dramă…una mai cinică şi mai sinceră.

Avocatul Matt King este complet debusolat după accident, iar cele două fiice ale sale nu-i fac deloc viaţa mai uşoară, din contră. Atitudinile lui Scottie şi Alexandra vădesc o istorie marcată de o totală lipsă de comunicare între tată şi fiice, iar acesta este depăşit complet când ar trebui să se impună cât de cât în faţa lor, în acest contextul nefericit.

Coma soţiei şi fiicele răzvrătite nu sunt, însă, singurele încercări prin care trebuie să treacă Matt, greul de-abia acum începe, după ce află de la fiica mai mare că soţia îl înşela…

O familie seamănă cu un arhipelag…toate fac parte dintr-un întreg, dar totuşi separate şi solitare…întotdeauna în derivã, şi întotdeauna izolate.

Ce reacţie poţi avea atunci când afli că persoana în care aveai încredere, care însă acum se află pe un pat de spital şi ştii că-i “datorezi” totuşi compasiune, te înşela? Profunzimea filmului stă în abordarea acestei zbateri între revoltă şi compasiune, prin care trec mai multe personaje, dar din perspective şi în ipostaze diferite.

Legătura dintre titlu şi film este destul de slabă, pentru că s-a insistat prea puţin pe familia King, ca şi descendenţi ai unui neam de seamă din Hawai, fiind mai mult protagoniştii dramei familiale…

Nu voi povesti mai multe, pentru că filmul reuşeşte să surprindă prin câteva întorsături de situaţie interesante şi, uneori, emoţionante, aşa încât îl recomand pentru o seară din astea geroase.