Aşa cum spuneam când am scris despre Nemesis, citind şi Pata umană de Philip Roth, câteva trăsături comune celor două cărţi mi-au revelat peocuparea autorului pentru câteva teme, dincolo de cele abordate strict în fiecare roman, şi anume: interesul pentru tema destinului şi o atracţie evidentă către ideea de paradox.

Nu mi-e foarte clar, e posibil să fiu subiectivă din cauza propriilor mele preocupări din ultima vreme, dacă Philip Roth este mai degrabă adeptul unei filosofii fataliste, în sensul unui destin implacabil de la care omul nu se poate sustrage, sau al ideii de liber arbitru, determinarea propriului destin având ca germeni propriile decizii şi alegeri. Această din urmă variantă este susţinută de faptul că personajele create de el sunt foarte puternice şi îşi croiesc singure vieţile, fără a întrevedea însă întotdeauna eventualele consecinţe ale alegerilor lor categorice.

În ce priveşte ideea de paradox, ar trebui, de fapt, să-i spun “ironia sorţii” sau “culmea ironiei” şi mă refer la rolul pe care Roth îl atribuie, totuşi, întâmplării. E în strânsă legătură cu ce am scris mai sus, pentru că, indiferent care este viziunea scriitorului faţă de destin, hazardul ocupă totuşi un loc privilegiat în ambele romane pe care le-am citit.

Să revin şi la Pata umană.

Tematica ar putea părea un clişeu pentru cultura americană, fiind vorba de discriminare rasială, un subiect care pentru noi, europenii, nu are o mare însemnătate şi, recunosc că, după o grămadă de filme pe această temă, resimt o oareşce saturaţie. Nu a fost cazul lecturii acestui roman, pentru că abordarea lui Roth nu are nimic comun cu clişeele în materie de discriminare rasială.

Povestea se dezvăluie sub ochii cititorului treptat, iar autorul ştie să menţină trează curiozitatea de-a lungul întregii cărţi, creând tot felul de întorsături de situaţie şi, cel puţin pe mine, m-a făcut de câteva ori să uit de unde am pornit, să fac abstracţie de începutul cărţii, pentru a simţi pe parcursul lecturii tot mai mult senzaţia aceea de ironie a sorţii.

Personajul principal, deşi prezentat, mai ales într-o primă parte, într-o manieră destul de dură, autorul lăsând să se întrevadă printre rânduri, iniţialul său dezacord cu drumul prin viaţă al lui Coleman Silk, îşi recapătă în ochii cititorului umanitatea. Am ajuns să-l simpatizez, să-l înţeleg şi să-i accept alegerea de a minţi, de a-şi renega complet trecutul, familia, şi de a parveni social printr-o minciună.

Tocmai despre asta e vorba în Pata umană: pe de-o parte, ceva mai evident, despre amprenta pe care o lăsăm asupra lumii în care trăim, iar, pe de altă parte, de acea latură a noastră mai puţin cunoscută, aceea pe care o păstrăm doar pentru noi, ca pe o veritabilă pată ce trebuie s-o ascundem neîncetat, fie că avem în vedere nişte simple trăsături, imbolduri, “apucături”, ca să fie mai clar, fie că este vorba deja de materializarea acestora în anumite fapte, realităţi, pe care nu le vrem cunoscute.

Şi, cum întotdeauna am fost de părere că zig-zag-ul este mai uman şi mai atrăgător decât linia dreaptă, nu putea decât să-mi placă

Roth creează o frescă a vieţii americane de la sfârşitul secolului XX, înfierează superficialitatea şi o inversă discriminare rasială deja – nu ştiu cum să-i spun altfel, fiind vorba de punerea la zid a albilor pentru orice aprentă discriminare rasială, fie ea complet neintenţionată şi eronat percepută -, precum şi puritanismul american existent doar în declaraţii, nu şi în conduita reală a conaţionalilor săi.

Nu rezistă să nu “servească” o lecţie europenilor, să nu-i pună şi pe aceştia puţin la colţ pentru aroganţa pe care o manifestă, lecţie pe care o dă foarte frumos şi fără posibilitate de combatere. Cu alte cuvinte “Chapeau, Mr. Roth!”

Cu toate că, de regulă, sunt atrasă şi apreciez frazele lungi şi întortocheate, Philip Roth m-a cucerit cu stilul direct şi cu frazele scurte şi la obiect, chiar propoziţii simple, care dau o greutate genială ideilor!

Tot am impresia că am scris foarte subiectiv despre carte, că am văzut în ea numai ceea ce am vrut să văd, aşa cum scria Proust, “În realitate, fiecare cititor este, când citeşte, propriul să lector. Lucrarea scriitorului nu este decât un fel de instrument optic pe care-l oferă cititorului, spre a-i da posibilitatea să descopere ceea ce, fără această carte, n-ar fi văzut poate în sine însuşi. Recunoaşterea de către cititor, în el însuşi, a ceea ce spune cartea constituie o dovadă a adevărului ei, şi viceversa, cel puţin într-o anumită măsură, diferenţa între cele două texte putând fi adeseori imputată nu scriitorului, ci cititorului.”

Recomand să citiţi o povestire detaliată a romanului şi o cronică foarte faină aici, precum şi să…citiţi Pata umană!

…lăsăm în urma noastră o pată, o urmă, lăsăm o amprentă. Impurităţi, cruzime, abuz, greşeală, excremente, spermă – nu există altă modalitate de a trăi. N-are nici o legătură cu nesupunerea. Nici o legătură cu graţia divină, cu mântuirea sau cu ispăşirea. E în toţi. Înnăscută. Inerentă. Definitorie. Pata care există înaintea semnului. Fără el, există. Pata atât de intrinsecă, încât nu mai are nevoie de semn. Pata care precedă nesupunerea, care o cuprinde sfidând explicaţiile şi înţelegerea. De aceea orice curăţire este o glumă. Şi încă una barbară. Fantezia purităţii este oribilă. O nebunie. Ce înseamnă drumul de purificare, dacă nu acumularea altor impurităţi? Despre pată nu spunea decât că era inevitabilă. Aceasta era, normal, atitudinea Faunei faţă de ea: fiinţele inevitabil pătate care suntem. Împăcate cu oribila elementară lipsă de perfecţiune.

Face parte din cultura aia aiuristică. Toţi numai fasoane. O parte a generaţiei ăsteia care se mândreşte cu superficialitatea ei. Manifestarea sinceră e totul. Sinceră şi goală pe dinăuntru, complet goală. Sinceritatea care se împrăştie în toate direcţiile. Sinceritatea mai rea decât falsitatea şi inocenţa mai rea decât corupţia. Toată rapacitatea mascată de sinceritate. Şi de limbaj. Limbajul ăsta minunat pe care parcă îl stăpânesc toţi – şi parcă cred în el – despre propria “lipsă de autoevaluare” când, de fapt, sunt în fiecare clipă convinşi că li se cuvine totul. Lipsa de ruşine pe care o denumesc plinătatea iubirii şi lipsa de scrupule camuflată ca “respect de sine” pierdut.

Atât de aproape de ea nu se simţise niciodată. Era oare posibil? Nu se simţise niciodată mai apropiat de nimeni altcineva. O iubea. Pentru că asta însemna să iubeşti pe cineva – înseamnă să ştii că face faţă la tot ce poate fi mai rău. Nu cu curaj. Nu cu eroism. Doar că face faţă. Nu avea nici o rezervă faţă de ea. Nici una. Era dincolo de gândire şi de calcule. Era instinctivă. Câteva ore mai târziu, poate avea să se dovedească a fi o idee nefericită, dar în clipa aceea nu era aşa. Are încredere în ea, asta este.