În mitologia greacă, Nemesis era zeiţa norocului şi a ghinionului, al distribuirii acestora (în mod echitabil) în lume, dar a fost considerată de-asemenea zeiţa răzbunării, cea care veghea destinul tuturor, care plătea pentru răul făcut şi se îngrijea de păstrarea măsurii în toate. Aceasta pedepsea orgoliul excesiv şi îndrăzneala umană de a-şi depăşi condiţia, de a se revolta împotriva zeilor şi de a încerca să modifice cursul prestabilit al naturii. Legenda spune că ea a fost cea care l-a pedepsit pe Narcis pentru mândria de a se considera prea frumos, făcându-l să se îndrăgostească de propriul chip.

Prima întâlnire cu Philip Roth, prin intermediul romanului Nemesis, a generat dragoste la prima citire. Citind şi Pata umană, nu pot să nu observ că aceasta din urmă este mult mai elaborată, dar această observaţie nu-mi şterge impresia puternică pe care Roth mi-a creat-o deja cu Nemesis.

Eugene “Bucky” Cantor era profesor de sport şi supraveghetor al terenului de sport din Newark pe timpul vacanţei, responsabil cu siguranţa copiilor care veneau să joace toată ziua baseball şi softball. Deşi atlet desăvârşit, crescut în spiritul responsabilităţii şi al curajului, cu o educaţie aproape militărească, primită de la bunicul său, Bucky nu a putut să-şi împlinească visul sau, mai bine zis, din perspectiva lui, datoria de a lupta pe front alături de alţi tineri, din cauza vederii slabe.

În 1944, în Newark izbucneşte epidemia de poliomielită şi tot mai mulţi băieţi sunt diagnosticaţi cu această boală cu consecinţe dintre cele mai grave. Bucky Cantor luptă din toate puterile pentru a-i proteja pe băieţii aflaţi în grija sa de această boală cruntă, tot ceea ce face este mânat de determinarea de a elimina orice posibilitatea ca microbul epidemiei să ajungă şi în cartierul său, dar, cu toate eforturile sale, băieţii se îmbolnăvesc unul câte unul.

Nu înţelege şi nu poate accepta drama pe care boala o provoacă tinerilor şi familiilor acestora, se revoltă împotriva lui Dumnezeu care, în viziunea lui, nenoroceşte copii nevinovaţi şi se învinovăţeşte pe sine pentru neputinţa în faţa epidemiei.

Obosit de lupta cu boala nemiloasă şi epuizat să vadă în jur numai suferinţă sau moarte, se lasă convins de logodnica sa să plece din oraş într-o tabără de munte, unde o mulţime de copii îşi petrec vacanţa fără grijă, într-un peisaj mirific şi cu un program de activităţi constructive şi plăcute. Plecarea nu reprezintă decât o ilustrare a ideii că oriunde am fugi, nu putem fugi de noi înşine. Vinovăţia îl urmează şi îl roade pe dinăuntru.

Faptul că fusese scutit de luptă, că evitase vărsarea de sânge – toate aceste lucruri pe care oricine altcineva le-ar fi considerat un hatâr, el le vedea ca pe o năpastă. Bunicul lui îl învăţase să fie un luptător neînfricat, îl crescuse în credinţa că trebuie să fie un bărbat teribil de responsabil, şi uite că în schimb, atunci când se vede în faţa confruntării secolului, în faţa unui conflict planetar între bine şi rău, el nu poate deveni nici măcar o parte nesemnificativă a acestuia.

Şi totuşi i se oferise şi lui un război în care să lupte, un război care se purta pe câmpul de luptă al terenului lui de joacă, un război în care îşi părăsise trupele în favoarea Marciei şi a siguranţei de la Indian Hill. Dacă n-a putut lupta în Europa sau în Pacific, cel puţin ar fi putut rămâne în Newark, ca să lupte împotriva fricii de poliomielită a celor de-acolo, laolaltă cu băieţii lui ameninţaţi de boală. În schimb, el se afla aici, în acest liman lipsit de pericole.[…] Şi cu cât era mai fericit, cu atât mai umilit se simţea.

Romanul este drama celui care a fost “croit” să fie curajos, să fie corect, să încerce să facă numai ceea ce este bine şi care ajunge, la un moment dat, să fie scindat între ceea ce ştie că trebuie să facă şi limitele pe care i le dau propriile frustrări, propria vinovăţie, revolta împotriva vieţii, a destinului şi adâncirea în propria cădere de pe piedestal.

Roth scrie lucid, dar, în acelaşi timp, sensibil, o sensibilitate nu tocmai evidentă, dar care răzbate printre rânduri…paginile curg şi de la calm la tumult nu e decât un pas.

Nu numai că am terminat şi Pata umană, dar în mod cert voi mai citi Philip Roth! Restul impresiilor despre scriitura acestuia, impresii cristalizate citind a doua carte de el, dar care, constat, ar fi aplicabile şi romanului Nemesis, le voi povesti în postarea viitoare despre Pata umană.

Un clip cu Philip Roth citind din Nemesis