Cele mai bune cărţi citite în 2017

Cât timp se consideră că suntem încă la începutul anului? Sigur şi februarie face parte din acea perioadă în care faci bilanţuri ale anului anterior şi planuri pentru noul an, nu-i aşa?

Aşa trebuie să fie, că încă nu am apucat să scriu o listă cu cele mai bune cărţi citite în 2017, aşa încât o fac acum Smile

Anul trecut am citit doar 34 de cărţi din 50 câte-mi propusesem, dar, până la urmă, nu contează atât cantitatea, deşi sper ca în 2018 să-mi îndeplinesc propriul challenge, ci calitatea, iar la acest capitol, 2017 a fost un an bun!

Foarte greu mi-a fost să aleg nu foarte multe cărţi pe care să le semnalez aici, pentru că anul trecut am avut parte de lecturi faine şi multe dintre ele au intrat în categoria “all time favorites”.

Aşadar, am ales 11 cărţi pe care vi le recomand:

O viaţă măruntă de Hanya Yanagihara este pentru mine romanul care pune în antiteză ura de sine cu iubirea, care zugrăveşte cel mai bine printr-o ficţiune, ce înseamnă o viaţă trăită în dispreţ şi desconsiderare faţă de propria persoană şi cât de mult înseamnă să fii în acord cu tine însuţi, să te ierţi şi să te priveşti cu înţelegere şi afecţiune, fără a confunda deloc iubirea de sine cu mândria şi orgoliul, care sunt, de fapt, forme nocive şi doar aparenţe de autoapreciere.

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari. Autorul ne povesteşte istoria altfel şi, raportând istoria cunoscută şi dovedită la ultimele descoperiri ştiinţifice, ne introduce, parcă, într-o altă istorie. Reinterpretează fapte şi creează un portret omenirii în care îmbină cel puţin istorie, antropologie, filosofie, psihologie, biologie, economie şi sociologie, motiv pentru care fiecare cititor va găsi în ea altceva, va fi atras de alte idei.

Confesiunile leoaicei de Mia Couto a fost pentru mine o revelaţie şi prima întâlnire cu Mia Couto. Romanul porneşte de la întâmplări reale, când, în satul Kulumani din Mozambic, locuitorii sunt atacaţi de lei, care provoacă din ce în ce mai multe victime, aşa încât autorităţile, în speranţa să scape satul de teroare, organizează un concurs pentru vânătorii de lei. Dar, dincolo de realitate şi pericolele naturale din junglă, scriitorul ne introduce într-un univers plin de secrete şi mistere.

Veranda cu frangipani de Mia Couto a urmat firesc la scurt timp după Confesiunile leoaicei şi am regăsit acelaşi univers poetic şi magic, de data aceasta parfumat cu mireasma florilor de frangipani. Despre această carte încă n-am scris, dar urmează Smile

Trei etaje de Eshkol Nevo. Nu auzisem de Eshkol Nevo înainte de această carte, dar sper din tot sufletul să mai văd cărţi ale scriitorului israelian, pentru că mi-a plăcut foarte mult cum reuşeşte să îmbine stări uneori contradictorii, cum îmbină în aceeaşi carte şi chiar pe aceeaşi pagină delicateţea cu cinismul, luciditatea cu sensibilitatea, inocenţa cu cruzimea, nevoia de afecţiune şi nevoia de singurătate.

Zile exemplare de Michael Cunningham. N-aş putea spune ce a intenţionat exact Cunningham prin acest roman, dar, privindu-l în ansamblu, aş zice că mesajul care traversează toate poveştile ne spune că, indiferent de vremuri, fie era industrializării, fie timpuri în care terorismul şi bombele seamănă panică, fie în viitor, după ce revoluţia tehnologică va fi preluat deja frâiele evoluţiei omenirii, poezia nu dispare, rămâne în şi alături de om sau de creaţiile sale sub forma inteligenţei artificiale.

Arta de a fi şi Arta de a iubi de Erich Fromm. După ce-am citit câteva dintre cărţile lui Fromm, am dat şi peste o mulţime de critici ale sociologului german şi ale ideilor sale. Da, a fost socialist şi poate n-a ştiut să aplice în propria viaţă în ce priveşte iubirea ceea ce a propovăduit, dar asta nu face mai puţin valoroase scrierile sale. Mi-au plăcut foarte mult cărţile lui Fromm, mai am câteva pe lista de citit şi am găsit în ele o abordare care în mod cert ne ajută să ne poziţionăm şi altfel faţă de ceea ce cunoaştem şi trăim, să ne vedem vieţile, felul de a fi şi sentimentele şi din alte unghiuri.

Între cer şi pământ de Jón Kalman Stefánsson. Nici despre această carte nu am reuşit să scriu şi tare rău îmi pare…a trecut deja cam prea mult timp şi nu ştiu dacă aş mai putea reda ce am simţit citind poezia nordului care se găseşte în paginile sale. M-am gândit imediat la Stefánsson ca la un Peixoto nordic şi urmează să citesc Tristeţea îngerilor.

Vegetariana de Han Kang. Acest roman a trezit în mine sentimente contradictorii, m-a revoltat fiecare personaj şi, totuşi, fiecare personaj avea dreptatea sa şi putea fi înţeles. Întotdeauna mi-au plăcut cărţile şi filmele în care toată lumea are dreptate, în care nu există doar alb şi negru, ci o grămadă de tonuri care, dacă eşti atent la ele, îţi spun că adevărul are mai multe feţe şi că fiecare om îşi trăieşte propriul adevăr.

Cina de Herman Koch. Romanul Cina m-a ţinut în priză, dar nu prin vreun ritm alert, pentru că ritmul este mai tacticos decât l-ar cere povestea, dar şi asta mi-a plăcut, răgazul de a rumega, timpii necesari pentru a digera surprizele şi detaliile, pentru că este inevitabil să nu-ţi pui o mulţime de întrebări şi să nu rămâi pe gânduri după ce-ai citit Cina. Am văzut şi ecranizarea olandeză, pe care o recomand.

Acestea fiind zise, pentru 2018 nu mi-am făcut vreun anume plan de lecturi, am tot timpul o listă de citit în permanentă schimbare, dar mi-am propus în mod clar să scriu mai des anul acesta, ceea ce deja am început Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.