Sapiens. Scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari

Greu tare să scriu despre Sapiens. Mă tot învârt în jurul ei, am recitit din ea în mai multe rânduri, tot aşteptând să simt că sunt pregătită să scriu, că ştiu măcar cu ce să încep, dar nu s-a întâmplat…am ridicat cartea lui Yuval Noah Harari pe aşa un piedestal, că aproape mă blochez când mă gândesc ce să scriu despre ea. Aş vrea s-o tratez ca pe un tot, dar, fiind o carte non-fiction inspirată din multe domenii şi promovând multe idei distincte, nu prea merge. Aş vrea să iau cronologic, la fel ca autorul, vârstele omenirii şi revoluţiile prin care am ajuns unde suntem, dar ar însemna să reiau pur şi simplu informaţiile din carte. Aşa încât cred c-am să povestesc despre ce m-a impresionat cel mai mult şi sper ca, dacă n-aţi citit-o încă, să vă conving că este o carte care trebuie citită!

Yuval Noah Harari ne povesteşte istoria altfel şi, raportând istoria cunoscută şi dovedită la ultimele descoperiri ştiinţifice, ne introduce, parcă, într-o altă istorie. Reinterpretează fapte şi creează un portret omenirii în care îmbină cel puţin istorie, antropologie, filosofie, psihologie, biologie, economie şi sociologie, motiv pentru care fiecare cititor va găsi în ea altceva, va fi atras de alte idei. Pentru mine, a fost, pe alocuri, ca şi cum cineva ar fi ştiut exact ce vreau să aud pe nişte teme, ca şi cum autorul venea să-mi confirme ceea ce intuiam sau credeam deja şi, probabil, acelea sunt ideile care mi-au vorbit mai mult decât altele.

Deşi înţesată de informaţii şi recunosc că, personal, nu sunt chiar pasionată de acumularea de cunoştinţe şi informaţii, ci mă atrage mai degrabă ce vine odată cu informaţia, interpretarea, semnificaţia, analizarea, nu există vreo pagină care să plictisească în Sapiens. Harari reuşeşte să găsească alternanţa între informaţii şi explicaţii, între descrierea unor întâmplări şi căutarea semnificaţiilor, şi să abordeze tonul necesar pentru a face lectura palpitantă, amuzantă şi pentru a menţine curiozitatea cititorului.

În Sapiens, istoria este împărţită în bucăţi foarte mari, urmând cele patru revoluţii (revoluţia cognitivă, revoluţia agricolă, unificarea umanităţii şi revoluţia ştiinţifică) care au transformat omenirea şi pământul, care au făcut ca “animalul neînsemnat” care era omul acum 2,5 milioane de ani să devină stăpânul lumii şi, în prezent, să se afle de drumul care-l poate transforma în zeu.

Evident, nu toate întâmplările foarte importante ale istoriei se regăsesc în această “Scurtă istorie a omenirii” şi, de multe ori, de mai multă analiză au parte întâmplări pe care nu le cunoaştem sau cărora nu le-am dat multă atenţie, care însă sunt “momente cheie”, pentru că au fost, de fapt, generatoarele evenimentelor mari care au schimbat succesiv lumea.

Colaborarea umană a avut şi are nevoie de ordini imaginate

Oamenii au colaborat încă de la începuturi în scopul supravieţuirii, dar comunităţile în cadrul cărora se respectau nişte reguli create natural pentru a supravieţui erau restrânse, nu era vorba în niciun caz de mii sau de zeci de mii de oameni care să coopereze, să respecte aceleaşi principii şi valori, să acţioneze în acelaşi sens.

Pentru ca oamenii să colaboreze în număr cât mai mare, au fost necesare ordini imaginate pentru a căror menţinere e nevoie de eforturi continue şi asidue. Unele dintre eforturi au luat forma violenţei şi a coerciţiei, dar o ordine imaginată nu poate fi menţinută numai prin violenţă şi teamă, ea cere ca oamenii să i se “supună” de bună voie. Astfel de ordini imaginate sunt religia, oricare ar fi ea, democraţia, capitalismul, comunismul, sistemul monetar şi multe altele.

Cum să-i faci pe oameni să creadă într-o ordine imaginată aşa cum sunt creştinismul, democraţia sau capitalismul? Mai întâi, nu admiţi niciodată că ordinea e una imaginată. Insişti mereu că ordinea care susţine societatea este o realitate obiectivă creată de zeii supremi sau de legile naturii.
Oamenii nu sunt egali, nu pentru că Hammurabi a spus asta, ci pentru că Enlil şi Marduk au decretat-o. Oamenii sunt egali, nu pentru că Thomas Jefferson a spus asta, ci pentru că Dumnezeu i-a creat astfel. Pieţele libere sunt cel mai bun sistem economic, nu pentru că Adam Smith a spus asta, ci pentru că acestea sunt legile imuabile ale naturii.
În plus, îi educi pe oameni în mod sistematic. Din clipa în care se nasc, le reaminteşti constant de principiile ordinii imaginate, care sunt încorporate în fiecare lucru. Sunt încorporate în basme, piese de teatru, picturi, cântece, etichetă, propaganda politică, arhitectură, reţete de gătit şi mode.

Dacă încercăm să vedem de deasupra omenirea cu încrengătura care formează ordinea imaginată, putem înţelege că, într-adevăr, aşa cum spune Harari, există trei factori principali care împiedică oamenii să-şi dea seama că ordinea care le organizează vieţile există doar în imaginaţia lor, mai exact în imaginaţia colectivă care impregnează imaginaţia individuală începând de la naştere.

Primul factor este faptul că ordinea imaginată este încorporată în lumea materială. Evident, lumea materială nu a fost întotdeauna la fel, pentru că, pe măsură ce apar noi ideologii şi noi ordini, lumea înconjurătoare şi modul de viaţă se schimbă reflectând aceste noi idei. Astfel, în timp ce în prezent se pune preţ pe individualism, pe valoarea individului prin sine, în epoca medievală, nimeni nu însemna nimic prin el însuşi, valoarea era dată locul în ierarhia socială, de ce spuneau ceilalţi despre el şi de familia din care făcea parte. Aceste concepţii îşi pun amprenta în lumea materială în multe feluri, autorul exemplificând prin arhitectură şi locuinţe, fiind de neconceput în evul mediu ca oamenii să locuiască într-o locuinţă proprie, separat de familie sau copiii să aibă camera lor.

Un alt factor care contribuie la menţinerea şi perpetuarea ordinilor imaginate este faptul că ordinea imaginată ne modelează dorinţele.

Fiecare persoană se naşte într-o ordine preexistentă, iar dorinţele ei sunt modelate de la naştere de miturile dominante ale acesteia. Dorinţele noastre personale devin astfel mijloacele de apărare cele mai importante ale ordinii imaginate.

Exemple perfecte sunt consumerismul şi romantismul (nu în sens amoros). Consumerismul ne spune că, pentru a fi fericiţi, trebuie să consumăm şi, odată ce ne-am însuşit ideea, vom participa la învârtirea roţii consumului, vom servi neintenţionat la a-i stimula şi pe alţii s-o facă şi vom menţine vie ordinea imaginată. Despre ce este, cum funcţionează şi ne acaparează consumerismul aflaţi mai mult pe-aici. Romantismul ne spune că, pentru a ne valorifica la maxim potenţialul uman, trebuie să ne deschidem şi să avem experienţe cât mai multe şi cât mai diferite, să ieşim din rutina zilnică, să gustăm varietatea. În prezent, cele două, consumerismul şi romantismul, se îmbină cum nu se poate mai bine şi se susţin reciproc.

Cel de-al treilea factor care întreţine ordinea imaginată este faptul că ordinea imaginată este intersubiectivă. Şi aici intervine partea cu adevărat debusolantă, de care, probabil, ne lovim cu toţii atunci când încercăm să imaginăm o lume mai bună. Chiar dacă un om ar reuşi să se elibereze, de exemplu, de dorinţele pe care i le-a sădit ordinea imaginată, nu ar reuşi să se extragă din ea, pentru că ordinea imaginată domină mii şi milioane de oameni, creând astfel societatea şi făcând imposibilă retragerea unui om sau a câtorva din ea.

Ordinile imaginate dispar pe măsură ce oamenii nu mai cred în ele, dar şi asta presupune ca un număr semnificativ de oameni să creadă în altceva, deci o nouă ordine imaginată, care se va dovedi mai bună sau mai proastă în timp. Acestea fiind zise, nu există ieşire din ordinea imaginată, ci doar trecerea “în curtea mai spaţioasă a unei închisori mai mari”.

Cum ştim că sunt doar imaginate şi nu sunt naturale, obiective?! În primul rând, o ordine naturală nu se schimbă sau se schimbă mai greu depinzând de factori naturali. În timp ce fenomenele obiective există şi au aceleaşi caracteristici indiferent dacă oamenii cred sau nu în ele, cum este radioactivitatea, care exista înainte să fie descoperită şi este periculoasă fără să ne ceară părerea, ordinile imaginate există doar atâta timp cât cineva le-a imaginat şi oamenii cred în ele.

Ele se înlocuiesc unele pe altele şi, mai mult, ordinile şi valorile pe care se construiesc sunt extrem de relative. Nu are sens să vorbim de religii, unde este evident că fiecare crede în altă poveste şi că, prin simplul fapt că există atâtea religii şi atâtea diferenţe de interpretări în aceeaşi religie, ele sunt cu toate condamnate la a fi necredibile.

Un alt exemplu al relativităţii valorilor pe care se sprijină ordinile imaginate ar fi că, după milenii, omenirea a ajuns să creadă în egalitate şi în drepturile omului, ceea ce se transpune, de exemplu, în egalitatea între femei şi bărbaţi, în egalitatea între rase, dar totuşi nu avem o problemă că principiul egalităţii nu se aplică diferitelor clase sociale, că există oameni foarte bogaţi şi oameni foarte săraci, sens în care evident nu există egalitate de şanse, iar bogăţia şi sărăcia au prostul obicei de a se perpetua de la sine, cu rare excepţii.

Revoluţia agricolă – cea mai mare păcălire din istorie

Am învăţat că revoluţia agricolă a fost o adevărată binecuvântare pentru omenire, un salt înainte şi că inteligenţa umană a crescut pe măsură ce a ajuns să cunoască şi să controleze natura. Se pare însă că este cam fals, unele dovezi susţinând că “dimensiunea medie a creierului sapiens-ilor a scăzut, de fapt, din epoca vânătorilor-culegători până astăzi”, ceea ce n-ar fi de mirare dacă ne gândim că supravieţuirea omului prin vânătoare şi culegerea plantelor reclama antrenarea tuturor capacităţilor mentale, nu doar a unora, cum cere specializarea din ziua de azi.

Colectivitatea umană ştie mai multe astăzi decât ştiau cetele arhaice. Însă la nivel individual, vechii vânători culegători erau oamenii cu cele mai multe cunoştinţe şi competenţe din istorie.

Deci, care e ideea cu revoluţia agricolă? Aceasta a făcut, de fapt, viaţa oamenilor mai grea şi mai puţin mulţumitoare decât înainte, a sporit cantitatea de hrană, dar surplusul nu s-a transpus într-o dietă mai bună sau mai mult timp liber, din contră, a creat explozii ale populaţiei, elite răsfăţate şi mult mai multă muncă pentru muncitorul agricultor care trebuia să le hrănească.

În realitate, nu omul a domesticit grâul, ci grâul l-a domesticit pe om, la fel ca şi animalele, organizându-i viaţa pe anotimpuri, luni, zile şi ore din zi în care să muncească şi în care să se odihnească sau să facă altceva. Existenţa sa a devenit, aparent, mai sigură, dar spre deosebire de vânători, culegătorii locuiau în aşezări pline de boli, şi, în plus, a pierdut libertatea nomadului, legându-se de locuri şi lucruri, devenind sclavii celor care nu voiau să muncească.

Paradoxurile istoriei

Avem tendinţa să interpretăm istoria într-un sens determinist, să o vedem ca pe o succesiune de cauze şi efecte. Faptul că lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel îl interpretăm ca pe singurul posibil şi ni se pare foarte logic că o anume cauză a generat un anume efect. Dar, dacă ar fi aşa, ar trebui să ni se fi dezvoltat deja capacitatea de anticipaţie în aşa măsură încât, chiar dacă, în prezent, ne confruntăm cu noţiuni şi întâmplări complet diferite decât cele din trecut, să putem anticipa consecinţele faptelor şi să proiectăm corect viitorul.

Însă, nu se întâmplă aşa şi, dintotdeauna, “oamenii care au cunoscut cel mai bine perioada – cei care au trăit în vremea respectivă – au înţeles cel mai puţin dintre toţi de ce istoria a urmat un anumit curs şi nu altul”

Noi vedem doar anumite momente şi bucăţi dintr-o perioadă şi încercăm să le legăm de ceea ce cunoaştem despre perioada anterioară sau despre cea următoare prin logică, creând astfel singura cale credibilă după ce evenimentele au avut loc, dar, dacă-i întrebi pe contemporanii evenimentelor, vor spune că s-au întâmplat, de fapt, lucrurile cele mai improbabile, cele pe care nu le credeau posibile, derivând din momente şi întâmplări cărora poate nici măcar nu li se dădea cine ştie ce atenţie. Şi-mi amintesc de Hitler, care a ajuns să deţină atât de multă putere şi pentru că oamenii zdraveni la cap din acea perioadă nu-l luau în serios, imaginându-şi că nimeni n-o să-l ia în serios şi n-o să-i dea atenţie.

Şi atunci când privim în trecut, şi atunci când privim în viitor, o mulţime de cauze şi potenţiale efecte ne scapă şi de cele mai multe ori cred că şi refuzăm sau poate nu avem capacitatea să ne gândim cum ar fi fost sau cum ar fi dacă, la o anume răscruce de drumuri, alegerea ar fi fost sau ar fi alta. Istoria ar trebui să ne ajute să luăm decizii mai înţelepte, dar pentru asta ar trebui s-o abordăm deschişi, să ieşim măcar pentru moment din paradigmele setate de ordinile imaginate şi de prejudecăţi pentru a putea vedea mai amplu încrengăturile multelor alegeri şi căi de urmat.

Condiţia evoluţiei este acceptarea ignoranţei

Deşi în Sapiens este folosită în sens istoric, ideea de mai sus este general aplicabilă şi mă gândesc că poate din cauza asta evoluţia individuală se împiedică întruna mai într-un orgoliu, mai într-o frică. Cum să acceptăm că nu ştim? Şi dacă nu recunoaştem că nu ştim, cum să fim dispuşi şi deschişi să învăţăm? Ne lovim de asta cam zilnic, nu?!

Omenirea a făcut salturi incredibile în ce priveşte ştiinţa în ultimele secole pentru că a descoperit capacitatea de a admite ignoranţa şi astfel Revoluţia Ştiinţifică nu a fost o revoluţie a cunoaşterii, ci o revoluţie a ignoranţei.

Anterior, religia domina totul şi orice încercări de cunoaştere ar fi periclitat-o motiv pentru care cercetătorii de orice fel erau fie opriţi prin violenţă, fie condamnaţi să trăiască la marginea societăţii, pentru că nu trebuia ca muritorii să cerceteze ceea ce numai divinităţile ştiau şi orice acestea nu se obosiseră să comunice prin cărţile sfinte nu trebuia cunoscut de oameni. Cum era de aşteptat, odată cu revoluţia ştiinţifică, religia a intrat în declin, mai ales în ţările care nu s-au închis în faţa noilor descoperiri.

Acceptarea ignoranţei sporeşte curiozitatea şi dorinţa de a afla ceea ce nu ştim, de a înţelege cum funcţionează lumea şi de a descoperi noi tehnologii.

În căutarea nemuririi

Despre ce urmează după Homo Sapiens vom afla mai multe din următoarea carte scrisă de Yuval Noah Harari, Homo Deus, pe care abia o aştept să apară şi la noi!

Ce ne spune autorul, încă din Sapiens, este că, mai mult sau mai puţin conştient, revoluţia ştiinţifică urmăreşte nemurirea. Dacă auzi diferiţi oameni de ştiinţă vorbind despre proiectele şi scopurile lor, nu vei auzi decât că vor să vindece boli, să prelungească viaţa, să crească posibilitatea de apărare în cazul unui atac armat şi tot aşa. Da, este corect, speranţa de viaţa în prezent este mult mai mare decât în trecut, boli şi accidente din care se murea sunt acum provocări lejere pentru un medic, dar cercetările din domeniul roboticii, al nanotehnologiei şi al microbiologiei vor duce năzuinţele ştiinţifice mult mai departe de atât, vor prilejui, mai întâi celor privilegiaţi, evident, apoi şi altora, ca în cazul oricăror descoperiri, posibilitatea de a-şi înlocui organele bolnave cu unele create artificial, dar foarte bune, de a-şi introduce şi implanta în corp tot felul de metode tehnologice care să-i facă nu doar foarte sănătoşi, ci şi fericiţi, pentru că, zice Harari, fericirea este, totuşi, în strânsă legătură cu chimia organismului, deci poate fi gestionată şi doar chimic.

Vor reuşi, deci, oamenii de ştiinţă ca, în viitor, să transforme oamenii în nişte zei nemuritori…Până când?! Probabil până când planeta o să-şi dea duhul din cauza atâtor zei lacomi…

Sensul vieţii

Se pare că, în ultima vreme, tot dau peste cărţi, filme, piese, articole care vorbesc despre sensul vieţii. Cred, de fapt sunt sigură, că nu este o întâmplare. Această preocupare pentru sensul vieţii a existat dintotdeauna, dar ia, parcă, o mai mare amploare în societatea de azi şi este firesc.

În zonele dezvoltate din lume, supravieţuirea nu mai este aşa o problemă ca în trecut, confortul vieţii de zi cu zi este cel mai crescut din istorie, deci Homo Sapiens are răgazul să reflecteze şi la sensul vieţii, dar se simte cumva şi nevoit să facă asta pentru că, pentru că religia a intrat în declin serios, iar familia, de-asemenea, nu mai are  importanţa pe care o avea acum nici măcar un secol. Practic, elementele care-i ghidau existenţa îşi cam pierd din pondere în viaţa individului, poate pentru că şi raportarea la ele tot o ordine imaginată şi învăţată era, aşa încât omul de azi caută să se repoziţioneze faţă de viaţă, de vreme ce paradigma ştiută se clatină şi nu-i mai prezintă încredere.

Şi, dacă, până acum, omul a ştiut mereu că viaţa trebuie să aibă un sens, fie că era drumul spre viaţa de apoi, ocazia să facă bine pentru a culege roadele după moarte, fie că era instinctul de a se perpetua şi a lăsa urmaşi, acum, văzând că ordinea lumii aşa cum i-a fost predată nu este obligatorie, că nu moare nimeni dacă gândeşte sau trăieşte altfel decât strămoşii, că, din contră, găseşte satisfacţii în alte zone ale vieţii (profesie, cunoaştere, căutări spirituale, călătorii etc) îşi pune problema dacă, de fapt, există sau nu un sens, nu doar în viaţa individuală, ci în general.

Strămoşii noştri medievali erau aşadar fericiţi pentru că îi găseau vieţii un sens în iluziile colective privind viaţa de apoi? Da. Atâta vreme cât nimeni nu le spulbera iluziile, de ce nu? Atât cât putem spune dintr-un punct de vedere strict ştiinţific, viaţa omenească nu are absolut nici un sens. Oamenii sunt rezultatul unor procese evolutive oarbe, care operează fără vreun scop sau vreo raţiune.
Acţiunile noastre nu fac parte dintr-un plan cosmic divin, iar dacă planeta Pământ ar sări în aer mâine dimineaţă, universul şi-ar urma probabil cursul ca de obicei. Atât cât putem spune în acest moment, subiectivităţii umane nu i s-ar simţi lipsa.

Prin urmare, orice sens pe care oamenii îl atribuie vieţii lor e doar o iluzie.

Sensurile lumii de dincolo pe care oamenii medievali le găseau în vieţile lor nu erau mai iluzorii decât sensurile umaniste, naţionaliste, capitaliste pe care le găsesc oamenii moderni.[…]
Aşadar, poate că fericirea constă în sincronizarea iluziilor personale privind sensul vieţii cu iluziile colective dominante. Atâta timp cât naraţiunea mea personală e în acord cu naraţiunile oamenilor din jurul meu, pot să mă conving că viaţa mea are sens şi să-mi găsesc fericirea în această convingere.[…]
Dacă fericirea se bazează pe sentimentul că viaţa are sens, atunci, pentru a fi fericiţi, trebuie să ne iluzionăm mai eficient.

Ar putea suna deprimant, dar citeam recent prin nişte articole că mare parte din nefericire în prezent (excluzând cauze concrete de suferinţă) o datorăm acestei dorinţe, obsesii, nevoie ca viaţa să aibă sens. Cu mult înainte să citesc Sapiens mă gândeam la faptul că, atâta timp cât fiecare om îşi găseşte sensul în altceva (pentru unii, e familia, pentru alţii sunt descoperirile ştiinţifice, să creeze în diverse domenii, credinţa şi tot aşa), e cam evident că nu există un sens al vieţii şi că, dacă sensul vieţii mele este cel pe care-l văd şi-l simt eu c-ar fi, atunci este unul subiectiv, poate azi e ceva, mâine altceva.

Cum spune Harari, sensul vieţii o poveste pe care ne-o spunem nouă înşine, pe care am fost educaţi s-o credem, pe care ne-o imprimă societatea şi pe care uneori am vrea să le-o impunem şi noi altora, deci, o iluzie.

Găsind ideea în Sapiens, am fost cât se poate de încântată şi m-am întrebat: de ce nu putem noi oamenii să acceptăm că omenirea este o pură întâmplare şi că nu are niciun anume sens sau scop?! Oare n-ar fi mai bună eliberarea asta de mituri, nu ne-ar ajuta să trăim pur şi simplu dacă tot ne-am întâmplat şi să păstrăm o lume mai bună pentru întâmplările viitoare?!

Până una, alta, la nivel planetar, omul a făcut mai mult rău decât bine tot căutând să acapareze, să dovedească, să demonstreze şi să-şi atingă tot feluri de scopuri. Poate că ar fi mult mai liniştit dacă ar accepta că e în trecere, că nu e musai să lase în urmă nu ştiu ce, ci măcar Pământul aşa cum l-a găsit, nu mai stors, şi s-ar bucura de plimbare?!

3 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.