Vegetariana de Han Kang

Vegetariana este genul de carte pe care nu prea-ţi vine s-o laşi din mână, care nu-ţi lasă timp să te gândeşti şi să-ţi faci o părere în timp ce dai paginile într-o stare de alertă, care te lasă nedumerit şi, la multe zile după ce-ai terminat-o, îţi tot revine în minte.

A trezit în mine sentimente contradictorii, m-a revoltat fiecare personaj şi, totuşi, fiecare personaj avea dreptatea sa şi putea fi înţeles. Întotdeauna mi-au plăcut cărţile şi filmele în care toată lumea are dreptate, în care nu există doar alb şi negru, ci o grămadă de tonuri care, dacă eşti atent la ele, îţi spun că adevărul are mai multe feţe şi că fiecare om îşi trăieşte propriul adevăr.

Yeong-Hye “nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei” sau cel puţin aşa o descrie soţul, care a ales-o tocmai pentru motivul că nu avea vreun farmec special şi nici cine ştie ce defecte, o femeie în preajma căreia să nu fie nevoit să-şi pună prea multe probleme. Încă de la prima pagină m-am enervat pe acest soţ insipid, care, la rândul său, nu se remarcă decât prin comoditate şi conservatorism, mulţumit că şi-a luat ca nevastă “cea mai banală femeie”, care gătea fără să scoată un cuvânt şi avea grijă ca totul să fie pregătit pentru el.

Evident, în momentul în care Yeong-Hye decide să facă o schimbare, adică să nu mai mănânce carne, întreaga lor căsnicie este răsturnată. E drept că nici decizia ei nu este prea bine comunicată, tot ce-i spune este că a avut un vis şi nu mai poate suporta carnea şi, în plus, nu e vorba doar de o dorinţă de a deveni vegetariană, ci de o obsesie împotriva cărnii. Aruncă tot din frigider şi începe să gătească numai pe bază de legume, obligându-l şi pe el ca masa pe care o mănâncă acasă să fie vegetariană şi, mai mult, nu se mai atinge de el, pentru că o dezgustă corpul lui care miroase a carne.

Familia ei este şocată de această alegere şi încearcă prin orice căi s-o convingă să mănânce din nou carne, ajungând până la violenţă.

Povestea este spusă prin trei voci. Prima parte, Vegetariana, este povestea soţului intrigat şi nemulţumit, a doua parte, Pata mongolă, redă interacţiunea dintre Yeong-Hye şi cumnatul său, artist video care devine obsedat de ideea de a o picta şi de a face împreună un film, iar a treia parte, Copaci în flăcări, continuă relatarea întâmplărilor prin vocea surorii ei, In-Hye, şi aduce mai multă lumină în ceea ce se întâmplă, de fapt, cu Yeong-Hye.

Cum spuneam, am alternat între a mă revolta şi a înţelege. Trecând dincolo de întâmplări, de problemele concrete cu care se confruntă Yeong-Hye, care devine scheletică şi lipsită de vlagă, nu din lipsa cărnii, ci a obsesiilor care o rod în interior şi nu o lasă nici să doarmă, această alegere care contrazice tot ce trăise până atunci, care o izolează de familie, este, de fapt, reacţia ei la viaţă şi la cei din jur. O fire mai răzvrătită în copilărie, îşi atrăsese furiile tatălui, fiind cea care o încasa. Această “educaţie” a transformat-o în femeia docilă şi fără personalitate despre care citim la începutul romanului, din care însă iată, la un moment dat, frustrările şi suferinţa adunate izbucnesc într-o manieră auto-distructivă şi într-o formă prin care-şi neagă de-a dreptul apartenenţa la rasa umană.

Deşi cumnatul este blamat pentru a se fi folosit de ea în momente în care nu era tocmai lucidă, comportamentul ei fiind diagnosticat ca boală psihiatrică, cred că a fost, de fapt, singurul care, în felul lui erotico-artistic a înţeles-o, nu atât la nivel raţional, cât senzorial şi poate nu în cel mai moral mod, dar a fost cumva pe aceeaşi lungime de undă cu ea, cu dorinţa ei de a părăsi regnul uman. Spre deosebire de ceilalţi membri ai familiei, mai bine adaptaţi la lume şi la “ceea ce trebuie”, şi el se simte neadecvat, şi el simte că ceea ce trăieşte şi creează nu poate fi tot.

M-a pus pe gânduri orientarea ei spre vegetal, pentru că nu despre vegetarianism în sensul culinar este vorba, ci despre o contopire cu regnul vegetal. Citind cartea, nu ştiu de ce, am simţit dorinţa ei ca pe o dorinţă de evoluţie, am văzut copacul ca pe ceva superior omului şi m-a debusolat puţin să citesc, nu mai ştiu acum unde, că această tendinţă a ei a fost interpretată mai degrabă ca o involuţie. Cred că dintotdeauna am considerat natura superioară omului şi faptul că avem impresia că ne-am “subordonat-o”, o problemă. Da, suntem trestiile gânditoare, dar nu întotdeauna dornici sau capabili să gândim cu adevărat, să înţelegem ce facem şi ce consecinţe au faptele noastre, în timp ce natura nu are nevoie să “gândească” pentru a merge mai departe, chiar în ciuda noastră, pentru a renaşte şi pentru a se reinventa, şi pentru a ne oferi energia şi celelalte elementele vitale.

Vegetariana este un roman bulversant şi e imposibil să nu-l închizi rulând în minte o mulţime de întrebări.

De cât liber arbitru dispunem într-o lume care ne condiţionează încontinuu, de când suntem mici până murim, şi în care, dacă nu ne conformăm, suntem obligaţi s-o facem sau suntem izolaţi?! Până unde avem dreptul să ne autodeterminăm şi ce posibilitate reală are fiecare de a decide  cu privire la corpul său într-o lume care uniformizează şi în care rişti să te îmbolnăveşti fizic sau să faci măcar o depresie dacă nu te încadrezi în standardele promovate?!

Cât avem voie să intervenim în viaţa şi alegerile apropiaţilor în numele afecţiunii? Putem asista pur şi simplu când cineva drag îşi face rău? Avem obligaţia să fim pasivi în faţa autodistrugerii cuiva apropiat din respect pentru alegerile şi dorinţele persoanei respective?

Dar nu cumva intervenţia celorlalţi, chiar şi atunci când sunt cel mai bine intenţionaţi, reuşeşte să apese pedala încăpăţânării celui pornit pe o pantă greşită?

Dacă la această ultimă întrebare ştiu din proprie experienţă că răspunsul poate fi şi afirmativ, la celelalte încă nu am găsit răspuns şi cred că e firesc…o carte în care toată lumea are dreptate nu poate genera decât întrebări al căror răspuns nu poate fi unul clar, bătut în cuie şi general valabil. Iar acestea sunt genul acela de întrebări ale căror răspunsuri le căutăm o viaţă şi, probabil, nu răspunsurile, ci însăşi căutarea reprezintă sensul ce face viaţa interesantă Smile

Sursă foto fundal: Cecelia Webber

Suprapunându-se unele peste altele, în acea greutate indefinită stau ferecate mii de ţipete şi lamentări neştiute. Da, e din cauza cărnii. Am mâncat prea multă carne. Vieţile animalelor pe care le-am mâncat sunt închise acolo. Nu e nicio îndoială. Sângele şi carnea lor descompusă sunt împrăştiate în fiecare colţişor al trupului meu, reziduurile sunt eliminate prin excreţie, însă vieţile şi suflarea lor se încăpăţânează să rămână închise în mine, în plexul meu solar.

Avea momente în care ar fi vrut să spună “Obişnuiam să fiu întunecat. Am fost într-un loc întunecat.” Lumea în alb şi negru în care trăise, deposedată de culorile ce le simţea acum, fusese fascinantă şi liniştită. Şi totuşi, nu voia să se mai întoarcă la ea. Pierduse pentru totdeauna acea fericire pe care i-o dăduse serenitatea lumii în alb şi negru. Şi totuşi, paradoxal, nu o percepea ca pe o pierdere. Întreaga lui energie se concentra pe eforturile de a suporta durerea şi stimulii senzoriali din lumea violentă al lui acum şi aici.

Senzaţia că niciodată nu trăise cu adevărat în această lume a luat-o prin surprindere. Era adevărat: niciodată nu a trăit. Tot ce făcuse încă din copilărie a fost să îndure. Niciodată nu rănise pe nimeni, având credinţa că era un om bun. Sârguincioasă, muncise cu dăruire şi reuşita ei se datora eforturilor ei – şi aşa avea să fie pentru totdeauna. Şi totuşi nu putea înţelege de ce în faţa acelor clădiri în ruine şi a buruienilor acaparatoare nu era decât un simplu copil care nu-şi trăise niciodată propria viaţă.

De îndată ce se oprea din râs, i se părea că viaţa era o ciudăţenie. Indiferent prin ce ar fi trecut – chiar şi prin cele mai cumplite experienţe – oamenii continuă să-şi trăiască viaţa: mănâncă, beau, se duc la toaletă, se spală şi, câteodată, râd tare, cu poftă. Probabil şi ei gândesc la fel ca ea şi, atunci când o fac, îşi amintesc vag, ca şi cum ar fi aţipit, de toate tristeţile pe care au reuşit să le dea uitării.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.