“Există un singur mod de a ieşi din noi înşine: să iubim pe cineva.” Confesiunile leoaicei de Mia Couto

L-am descoperit pe Mia Couto cu acest roman şi, după ce am citit Confesiunile leoaicei, la scurt timp am devorat şi Veranda cu frangipani, care a apărut la noi acum mai mulţi ani.

Tot încerc să-mi dau seama care dintre ele mi-a plăcut mai mult şi nu cred că le pot departaja cumva, pentru că amândouă romanele m-au transportat într-o lume de poezie şi de magie, aducându-mi aminte de José Luis Peixoto.

Confesiunile leoaicei porneşte de la întâmplări reale, când, în satul Kulumani din Mozambic, locuitorii sunt atacaţi de lei, care provoacă din ce în ce mai multe victime, aşa încât autorităţile, în speranţa să scape satul de teroare, organizează un concurs pentru vânătorii de lei. Dar, dincolo de realitate şi pericolele naturale din junglă, scriitorul ne introduce într-un univers plin de secrete şi mistere.

Localnicii privesc cu neîncredere venirea vânătorului şi sunt convinşi că atacurile leilor sunt dirijate din lumea nevăzută, iar animalele nu fac decât să asculte şi să exprime furia acumulată şi neexprimată în comunitate.

Cine venea din afară, precum cei care trebuiau să apară acum, ar fi crezut că locuitorii satului sunt puri şi buni. Pură amăgire. Cei din Kulumani se arată ospitalieri faţă de cei veniţi de departe şi faţă de străini. Dar între ei domneşte invidia şi ponegrirea. De-asta bunicul nostru ne amintea mereu:
– Nici n-avem nevoie de duşmani. Ne suntem de ajuns noi înşine ca să ne distrugem.

Naraţiunea ajunge la noi prin două voci, una este cea a lui Mariamar, o tânără localnică, şi se numeşte “Versiunea lui Mariamar”, cealaltă voce aparţine vânătorului, Aranjo Baleiro, aflat la ultima sa vânătoare de lei, şi se numeşte “Jurnalul vânătorului”. Ele alternează pe parcursul romanului şi ne dezvăluie treptat atât realitatea satului şi a localnicilor, cât şi secretele celor două personaje. Drumurile lor s-au intersectat cândva, când Mariamar l-a subjugat cu dansul ei şi de-atunci, a sperat ca el să se întoarcă.

Mi-am amintit de ce spuneau bărbaţii din Kulumani: nimeni nu vânează cu nimeni. Or, să dansezi, e ca şi cum ai vâna. Fiecare dansator pune stăpânire pe univers cu totul şi cu totul.

Mariamar trăieşte într-o realitate numai a ei, în care este însăşi leoaica ce vine noaptea să-şi devoreze prada, să salveze femeile de la destinul crud care le-a fost scris prin simplul fapt că s-au născut femei. Se refugiază într-un univers populat cu mituri şi credinţe care-i permit să-şi accepte viaţa şi să-şi ducă suferinţele. Şi, ca ea, toate femeile din Kulumani, chinuite, abuzate şi reduse la tăcere, ale căror suflete mor din clipa în care devin femei.

Şi niciodată de acum înainte nu mă va mai apăsa vina, cum s-a întâmplat prima dată când am omorât pe cineva. Pe atunci eram prea om. Sufeream de boala omenească numită conştiinţă. Acum nu mai există remuşcare. Pentru că, dacă mă gândesc mai bine, nu am omorât de fapt pe nimeni. Toate femeile acelea erau deja moarte. Nu vorbeau, nu gândeau, nu iubeau, nu visau. La ce le folosea să trăiască dacă nu puteau fi fericite?

Arcanjo, la rândul său, poartă pe umeri povara unei familii destrămate, a unui frate bolnav şi a unei iubiri neîmplinite. Scrie mai bine decât vânează, dar continuă tradiţia familiei de a fi vânător de lei.

Mia Couto te poartă prin pagini de poezie şi, din când în când, te trezeşte cu un duş rece, pe măsură ce descoperi negura şi durerile din spatele atmosferei exotice şi magice, aproape că nu vrei să crezi ce citeşti, dar prin alternarea realului cu fantasticul, te face deja parte din poveste, trăieşti deja stările personajelor şi nu-ţi vine uşor să părăseşti lumea pe care o zugrăveşte, alegi să rămâi şi să simţi până la capăt deznădejdea şi să speri într-o lumină.

Există un singur mod de a scăpa dintr-un loc: să ieşim din noi înşine. Există un singur mod de a ieşi din noi înşine: să iubim pe cineva.

De multe ori îmi spusese: numai oamenii cunosc liniştea. Pentru celelalte animale, lumea nu tace niciodată şi până şi iarba care creşte şi petalele care se desfac scot un zgomot enorm. În junglă animalele trăiesc după auz.

Femeia nu răspunse. A prefera nu era un verb făcut pentru ea. Cine n-a învăţat vreodată să vrea cum ar putea să prefere?

Mama spune că de obicei apa rotunjeşte pietrele aşa cum femeia modelează sufletul bărbaţilor. Ar fi putut să mi se întâmple şi mie aşa ceva. Nu mi s-a întâmplat. N-a fost nici iubire, nici bărbat, nici suflet. Dar ceva s-a întâmplat totuşi, de-a lungul timpului am renunţat să mai am aşteptări. Şi cine renunţă să mai aibă aşteptări înseamnă că a renunţat să mai trăiască. Şi de asta fug: îmi e teamă să fiu devorată. Devorată de golul de a nu iubi. Devorată de dorinţa de a fi iubită.

Ai grijă, nepoată. Scrisul e o trufie primejdioasă. Îi sperie pe ceilalţi…
Într-o lume a bărbaţilor şi vânătorilor, cuvântul a fost prima mea armă.

Privesc drumul de nisip care se deschide înaintea noastră, mai mult şerpuitor decât lung, şi mă gândesc: viaţa e aşteptarea a ce se poate trăi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.