Cam ca în proverbul “nu știe bărbatul ce știe tot satul”, noi ne chinuim de aproape 30 de ani să ne lămurim ce s-a întâmplat la Revoluție, a fost sau n-a fost, și, mai ales, ce se tot întâmplă de la Revoluție încoace de nu merg lucrurile mai bine, de ce n-avem și noi infrastructură, autostrăzi, guvernări coerente și responsabile…și iată că istoricul Yuval Noah Harari, autorul care ne-a convins deja cu Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, ne povestește în Homo deus. Scurtă istorie a viitorului ce s-a întâmplat la Revoluția din decembrie 1989 și, mai ales, cum a fost cu puterea în România după Revoluție.

Referirile la Revoluția din România sunt inserate în carte în contextul unei analize a puterii colaborării între oameni, puterii maselor față de puterea celor care le conduc, dar o să povestesc mai multe despre Homo deus într-un articol dedicat.

Deocamdată Revoluția din 1989 în viziunea lui Harari.

“În data de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceașescu, dictatorul comunist din România, a organizat o demonstrație de susținere în masă în centrul Bucureștiului. În lunile anterioare, Uniunea Sovietică își retrăsese sprijinul acordat regimurilor comuniste din Europa de Est, Zidul Berlinului căzuse, iar revoluțiile cuprinseseră Polonia, Germania de Est, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia. Ceaușescu, care condusese România din 1965, credea că va putea face față tsunamiului, deși pe 17 decembrie izbucniseră revolte împotriva dictaturii sale la Timișoara. Ca o contramăsură, Ceaușescu a organizat un miting de amploare la București ca să dovedească românilor și restului lumii că majoritatea populației încă îl iubea – sau, cel puțin, se temea de el. Aparatul de partid, care scârțâia, a mobilizat 80.000 de oameni care să umple piața centrală a orașului, iar cetățenii de pe tot teritoriul României au fost instruiți să se oprească din activitățile lor și să pornească radiourile și televizoarele.

În aplauzele mulțimii aparent entuziaste, Ceaușescu a ieșit pe balconul cu vedere spre piață, așa cum făcuse de zeci de ori în deceniile anterioare. Flancat de soția lui, Elena, de lideri ai partidului și de o mulțime de gărzi de corp, Ceaușescu a început să rostească unul din discursurile sale plictisitoare tipice. Preț de opt minute a ridicat în slăvi socialismul românesc, părând foarte mulțumit de sine, în timp ce mulțimea bătea mecanic din palme. Puteți vedea filmulețul pe YouTube. Căutați “ultimul discurs al lui Ceaușescu” și urmăriți istoria în acțiune.

Clipul de pe YouTube îl arată pe Ceaușescu începând altă frază lungă și spunând: “Doresc de asemenea să adresez mulțumiri inițiatorilor și organizatorilor acestei mari manifestări populare din București, considerând aceasta ca o …”, după care amuțește, ochii i se deschid larg și înlemnește, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. Nu și-a terminat niciodată fraza. În acea fracțiune de secundă puteți vedea cum se prăbușește o lume întreagă. Cineva din public a huiduit. Lumea nu s-a pus nici astăzi de acord cine a fost prima persoană care a îndrăznit să huiduie. Apoi a huiduit altă persoană, și alta, și alta, iar în câteva secunde masele au început să fluiere, să înjure și să strige: “Ti-mi-șoa-ra! Ti-mi-șoa-ra!”

Toate acestea au fost transmise în direct la televiziunea română, în timp ce trei sferturi dintre români stăteau lipiți de ecrane, cu inimile bătându-le să le sară din piept. Infama poliție secretă – Securitatea – a dispus imediat întreruperea transmisiunii, însă echipele de televiziune au refuzat. Cameramanul a îndreptat camera spre cer, pentru ca telespectatorii să nu vadă panica din rândul liderilor de partid de la balcon, dar sunetistul a continuat să înregistreze, iar tehnicienii au continuat transmisiunea. Toată România a auzit mulțimea huiduind, în timp ce Ceaușescu striga: “Alo! Alo! Alo!”, ca și când problema ar fi fost microfonul. Soția lui, Elena, a început să certe audiența: “Liniște! Liniște!” până când Ceaușescu s-a întors și a țipat la ea – tot în direct la televiziune – “Taci!”. Apoi, Ceaușescu a făcut apel la mulțimea agitată din piață, implorând: “Tovarăși! Tovarăși! Așezați-vă liniștiți!”.

Dar tovarășii nu au vrut să stea liniștiți. România comunistă s-a năruit atunci când 80.000 de oameni din piața centrală din București și-au dat seama că sunt mult mai puternici decât bătrânul cu căciulă de blană de la balcon. Ceea ce este însă cu adevărat șocant nu e momentul în care s-a prăbușit sistemul, ci faptul că a reușit să supraviețuiască decenii la rând. De ce sunt atât de rare revoluțiile? De ce masele aplaudă și aclamă uneori secole în șir și fac tot ce le poruncește bărbatul de la balcon, cu toate că, teoretic, ar putea să atace în orice clipă și să-l sfâșie în bucăți?
[…]
Totuși, atunci când puterea a alunecat din mâinile organizatorului stângaci de la balcon, ea nu a ajuns la masele din piață. Deși numeroase și entuziaste, mulțimile nu au știut cum să se organizeze. Astfel, la fel ca în Rusia anului 1917, puterea a trecut în mâinile unei mici grupări de actori politici al căror unic capital era o bună organizare. Revoluția Română a fost deturnată de autoproclamatul Front al Salvării Naționale, care era în realitate o perdea de fum pentru miile de demonstranți. Era alcătuit din membri de partid de nivel mediu și condus de Ion Iliescu, fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist și fost șef al departamentului de propagandă. Iliescu și tovarășii lui din Frontul Salvării Naționale s-au reinventat ca politicieni democratici, au trâmbițat la orice microfon disponibil că ei erau liderii revoluției, după care și-au folosit experiența îndelungată și rețeaua de acoliți ca să preia controlul asupra țării și să-și vâre în buzunare resursele acesteia.

În România comunistă, aproape orice lucru era deținut de stat. România democratică și-a privatizat rapid bunurile, pe care le-a vândut pe nimic foștilor comuniști, singurii care au înțeles ce se petrece și care au colaborat pentru a se îmbogăți reciproc. Companiile de stat care controlau infrastructura națională și resursele naturale au fost vândute foștilor lideri comuniști la prețuri modice, în vreme ce pălmașii partidului au cumpărat case și apartamente aproape pe degeaba.

Ion Iliescu a fost ales președinte al României, iar colegii lui au devenit miniștri, parlamentari, directori de bancă și multimilionari. Noua elită a României, care controlează țara până în ziua de astăzi, este alcătuită preponderent din foștii comuniști și familiile acestora. Masele care și-au sacrificat viața la Timișoara și București s-au mulțumit cu firimiturile, fiindcă nu au știut cum să coopereze și cum să creeze o organizare eficientă ca să-și urmărească propriile interese.”

Yuval Noah Harari – Homo deus. Scurtă istorie a viitorului