Să tot fie câteva luni de când am citit romanul lui Vodolazkin. Poate că multe detalii mi-au zburat deja din minte, dar starea pe care mi-a dat-o lectura e încă proaspătă şi nu cred că am cum s-o uit.

Dar trebuie să-mi pun cenuşă în cap (poate mă învăţ minte pe viitor) şi să povestesc puţin despre cum această carte a avut de înfruntat o mulţime de aberaţii din capul meu. Se umpluse facebook-ul de Laur, toată lumea-l lăuda. Când o carte face vâlvă, devin uşor neîncrezătoare, dar blogerii mei preferaţi scriau că este una dintre cele mai bune cărţi apărute în ultima vreme, aşa că am depăşit aberaţia numărul unu. Citind că acţiunea se desfăşoară în Rusia prin Evul Mediu şi că ar fi vorba de un vraci care devine călugăr, pustnic, pelerin, am gândit aberaţia numărul doi: hm, viaţa unui vraci pustnic, religie, nu că nu m-ar interesa, dar parcă n-am starea necesară, nu e momentul şi alte de-astea…

Trecând însă peste aceste prejudecăţi, am deschis şi-am început să citesc:

A avut patru nume diferite, pe etape. Ceea ce poate fi considerat un privilegiu, de vreme ce viaţa omului nu este uniformă. Uneori se întâmplă ca părţile ei să aibă prea puţin în comun. Atât de puţin, încât poate să pară că au fost trăite de oameni diferiţi. În asemenea cazuri, n-ai cum să nu te miri că toţi aceşti oameni poartă acelaşi nume.

Şi-am simţit imediat că nu pot s-o las din mână, iar în pauzele de lectură, cuvintele-mi susurau în continuare molcom printre gânduri. N-am devorat-o, pentru că mi-a impus liniştea şi ritmul scriiturii care, în ciuda unei poveşti cu multe întâmplări, unele tragice, altele aventuroase, rămâne într-un tempo calm şi constant. N-are cum să nu-ţi intre în sânge şi să nu te facă să pluteşti în afara timpului.

Starea pe care încă o am când mă gândesc la povestea lui Laur şi recitesc pasaje este ca o meditaţie, ca şi cum ai privi lumea şi viaţa din centru şi din afara în acelaşi timp.

N-o să povestesc subiectul, poate fi povestea oricărui om care descoperă infinitul. Arseni, devenit apoi Ustin, Ambrozie şi, în final, Laur descrie parcursul spiritual al oricui este în căutarea răspunsurilor la întrebări ce-au frământat omenirea. Ce este credinţa? De unde venim şi încotro ne îndreptăm? Ce înseamnă pacea şi cum o dobândim? Când trebuie să lupţi şi când e mai bine să cedezi?

Nu vă imaginaţi că veţi găsi între pagini răspunsurile. Scriitorul rus scrie un roman care va ţinti fix înspre fiecare cititor, îi va scoate la iveală propriile frământări şi-i va arăta doar că soluţiile se află în interior. Şi binele, şi răul au aceeaşi origine, şi boala, şi vindecarea se găsesc în noi şi totul depinde de credinţă, nu credinţa religioasă, nu un anume Dumnezeu, ci credinţa că infinitul universului are o replică în fiecare din noi.

Omul nu s-a născut finit. El învaţă, dă sens experienţei şi îşi construieşte propria experienţă.

 

Simţi că din mâinile sale nu mai izvora puterea tămăduitoare.
Orice tămăduire se naşte, înainte de toate, din credinţa în ea, îi spuse Laur Ustinei.

Personajul cunoaşte iubirea în toate formele ei şi poate că asta este cea mai importantă lecţie a vieţii şi a romanului. Trăieşte dragostea pasională, posesivă şi nesăbuită, o pierde, suferă şi caută mântuirea în iubirea necondiţionată, în dăruirea de sine. Călătoreşte prin sate năpădite de ciumă, vindecă şi îi învaţă pe oameni că “însănătoşirea depinde în mare măsură de ei”, că speranţa trezeşte “puterea vitală” şi că, dacă se ajută unii pe alţii, molimele nu mai au forţă.

Timpul nu mai există într-o lume a renunţării la sine, într-un univers lipsit de condiţionări.

De-atunci, timpul lui Arseni se scurse cu totul altfel. Mai bine zis, încetă pur şi simplu să se mişte, rămânând imobil. Arseni vedea evenimentele care aveau loc în lume, dar percepea şi faptul că ele se despărţeau în chip ciudat de timp şi nu mai depindeau de timp. Uneori se mişcau unul după altul, ca şi înainte, alteori o luau în ordine inversă. Mai rar, veneau fără nici o ordine, încurcând cu neobrăzare succesiunea. Şi timpul n-o putea scoate la capăt cu ele. Refuza să dirijeze astfel de evenimente.
Acum m-am lămurit că evenimentele nu decurg întotdeauna în timp, îi spuse Arseni Ustinei. Uneori decurg ele singure. Scoase din timp. Ţie, dragostea mea, lucrul ăsta îţi este bine cunoscut, dar eu, uite, mă confrunt cu el pentru prima dată.

Rândurile Vodolazkin lui mi-au amintit de puţinele teorii cuantice cu care m-am întâlnit – pe care nu le-am înţeles cu adevărat – şi care susţin că timpul nu există, nu curge pe o direcţie dinspre trecut spre viitor, că trecutul, prezentul şi viitorul sunt o iluzie, pentru că, de fapt, ele se contopesc şi totul se petrece în acelaşi timp.

Am să-ţi spun ceva ciudat. Mi se pare din ce în ce mai mult că nu există timp. Totul există pe lume în afara timpului, altfel cum aş putea eu şti viitorul de vreme ce nu a fost? Cred că timpul ne este dat din mila Domnului, ca să nu ne încurcăm, căci nu poate conştiinţa omului să primească în ea toate evenimentele odată. Noi suntem închişi în timp din cauza slăbiciunii noastre.

Nu cred că există latură a vieţii pe care romanul Laur să n-o atingă. Naştere, moarte, iubire, boală, vindecare, conştiinţă, relaţia între materie şi spirit, timp, credinţă, iluminare, toate se regăsesc în Laur şi, deşi nu este un roman mistic, nu poţi să nu te întrebi care este graniţa ficţiunii.

Povestea îndeamnă la meditaţie, la căutări printre rânduri şi, aşa cum spuneam, ne trimite în interiorul nostru, dincolo de minte, de concret şi de timp. Este o carte care se simte şi care trebuie citită şi recitită.

De ce (se gândea Stroev) mi-e dor dinainte, predeterminând evenimentele şi zorind timpul? Şi cum de ştiu întotdeauna dinainte c-o să-mi fie dor? Ce-o naşte în mine sentimentul ăsta apăsător?

 

Necazul dumneavoastră, dacă vreţi, constă în faptul că nu vă stă în fire să ajungeţi la concluzii finale. Vă temeţi că hotărârea luată vă va lipsi de o alegere viitoare şi asta vă paralizează voinţa. Nici acum nu ştiţi pentru ce aţi venit. Între timp aţi scăpat tot ce v-a pregătit mai bun viaţa.

 

Oamenii sunt liberi, răspunse Ambrogio, dar istoria nu e liberă. În ea sunt, cum spui tu, atâtea gânduri şi fapte, încât ea nu le poate aduna la un loc şi numai Dumnezeu le cuprinde. Aş spune chiar că liberi nu sunt oamenii, ci omul. Dar încrucişarea voinţelor omeneşti o asemăn cu puricii într-un vas: mişcarea lor e evidentă, dar are ea aceeaşi direcţie? De aceea, istoria nu are ţel, cum nu are nici omenirea. Ţel are numai omul. Şi nici asta întotdeauna.

 

Vouă, ruşilor, întotdeauna vă place să vorbiţi despre moarte. Şi asta vă sustrage de la punerea în ordine a vieţii.

 

Cuvintele devreme şi târziu nu definesc conţinutul fenomenelor. Ele se referă doar la forma trecerii lui – a timpului. Care de fapt, după cum consideră Ambrogio, nu există.
Eu cred, spuse Ambrogio, că nu timpul se epuizează, ci fenomenul. Fenomenul se exprimă şi îşi încetează existenţa. Poetul piere, să zicem, la 37 de ani şi oamenii, deplângându-l, încep să-şi facă socoteala că el ar mai fi putut să scrie. Dar el poate a spus deja ce avea de spus, s-a exprimat pe de-a-ntregul.

 

Nu fi doar asemeni dragului tău Alexandru, care a avut un drum, dar nu a avut un ţel. Şi nu te lăsa atras peste măsură de mişcarea orizontală.
Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni.
De mişcarea verticală, a răspuns stareţul şi a arătat în sus.

 

Nu mai simt unitatea vieţii mele, spuse Laur. Am fost Arseni, Ustin, Ambrozie, iar acum, iată, am devenit Laur. Viaţa mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite şi nume diferite. Ce avem în comun eu şi copilul bălai din slobozia Rukina? Memoria? Dar cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că amintirile mele sunt o născocire. Încetez să cred în ele, şi de-aceea ele nu mă mai pot lega de cei care am fost eu în diferite perioade. Viaţa seamănă cu un mozaic şi se desface în bucăţi.
A fi un mozaic nu mai înseamnă să te desfaci în bucăţi, a răspuns stareţul Inokenti. Numai de aproape pare aşa, că fiecare pietricică în parte nu are legătură cu celelalte. În fiecare dintre ele există, Laure, ceva mai important: aspiraţia către cel ce priveşte de departe. Spre cel care poate să cuprindă toate pietricelele dintr-odată. El le adună cu privirea sa.