Nu te poţi ridica într-adevăr până nu cazi. Durere de Zeruya Shalev

Abia aşteptam încă o carte de Zeruya Shalev, după ce i-am devorat toate romanele apărute la noi. Când povesteam despre Viaţa amoroasă, spuneam că “m-am trezit imaginându-mi o bibliotecă numai cu cărţi ale scriitoarei israeliene şi pe mine trăindu-mi viaţa prin ele.”

Din păcate, n-am apucat să trăiesc prea mult prin Durere, pentru că m-a prins, nu-mi venea s-o mai las din mână, aşa că s-a terminat cam repede…

Invitată la Bookfest la începutul acestei luni, Zeruya povestea că şi-ar fi dorit să fie psihoterapeut, dar n-a urmat acest drum pentru că prea multa empatie pe care ar fi experimentat-o cu pacienţii n-ar fi ajutat-o într-o astfel de meserie. Bineînţeles, i se întâmplă şi faţă de personajele romanelor sale, dar măcar acestea nu sunt chiar carne şi oase. Capacitatea scriitoarei de a intra în pielea personajelor face ca scrierile ei să tulbure profund, să genereze întrebări de multe ori incomode şi, mai mult, empatia despre care vorbea iese dintre rânduri transmiţându-se cititorului. Nu cred că poţi citi o carte de Zeruya Shalev şi să nu fii mişcat, să nu trăieşti odată cu personajele, indiferent dacă eşti sau nu de acord cu ele. Chiar şi atunci când eşti convins că nu ai proceda la fel, nu poţi să nu înţelegi de ce-ul personajului şi să nu te gândeşti că, de fapt, nu-ţi este străin ce simte, că, la un anume moment sau într-o perioadă, ai trăit stările despre care povesteşte.

Spun asta mai ales pentru că au fost personaje din romanele scriitoarei israeliene cu care n-am fost întru totul de acord şi pe care le-am judecat uneori, cum s-a întâmplat cu Yaarah din Viaţa amoroasă, al cărei nume încă mă fascinează, şi cum am simţit şi acum cu Iris din Durere. Aceste personaje m-au contrariat, dar a trebuit să-mi recunosc că trăirile lor nu-mi sunt străine. Şi tocmai asta înseamnă frumuseţea unui roman, talentul unui scriitor, intensitatea unei poveşti cu care te lupţi, uneori, pentru ca apoi să-i cedezi şi să admiţi că trăieşti într-un “cerc strâns”, în care vezi doar o faţă a lumii, doar un moment suspendat, doar un tu prezent, ştergând cu buretele momente, trăiri, fără să însemne că ele nu au existat sau nu vor exista, ci doar că nu te “lovesc” acum.

Am dus, deci, o mică luptă cu Iris…Dar să încep cu începutul Smile

O cunoaştem pe Iris la zece ani după ce a fost rănită într-un atentat terorist şi încă se luptă cu durerea fizică şi cu consecinţele sufleteşti şi psihologice ale aceste întâmplări. Operaţii, spitale, dureri, pe toate a încercat să le ducă fără să verse o lacrimă în faţa copiilor şi, tot încercând să reziste, sufletul ei s-a cristalizat în faţa celor apropiaţi, producându-se o detaşare de soţ, de copii, de viaţă. În ciuda familiei care a făcut tot posibilul să-i fie alături şi să se descurce cum au putut mai bine atunci când ea era imobilizată, Iris nu-şi revarsă energia înapoi către ei, ci, după ce-şi revine, se aruncă tot mai adânc în muncă, devenind directoarea şcolii şi fiind preocupată încontinuu de sfera profesională. Singura “abatere” sufletească pe care şi-o permite este gândul la fostul iubit din adolescenţă, care a dispărut din viaţa ei brusc, lăsând urme pe care nimeni şi nimic n-a reuşit să le estompeze.

Deşi i-am înţeles suferinţa, m-am supărat puţin pe Iris. Întâi de toate, în refugiul ăsta într-o iubire de demult am văzut un refuz de a se maturiza. Cred că viaţa este o continuă evoluţie, iar noi suntem subiecţii acestei evoluţii şi, oricât de mult ai fi iubit pe cineva acum nişte ani, pentru că, între timp, se produc transformări în noi, îmi pare destul de imatur să rămâi agăţat de o iubire pe care o simţeai când erai…oarecum altcineva şi să te surprinzi suspinând încă cu gândul la acel amor. Puţin câte puţin, am reuşit să văd dincolo de simpla toană şi să înţeleg că Iris trăieşte un dor de tinereţea de atunci, de ea aşa cum era înainte să vină peste ea viaţa, cu bune şi rele, că n-a depăşit căderea din momentul despărţirii pentru că, uneori, e mai comod să stai într-o neîmplinire decât să depui efortul de a găsi împlinirea în alt context decât ţi-ai proiectat cândva.

Apoi, trebuie să recunosc că am judecat-o şi pentru realitatea din prezent, un prezent în care relaţia cu soţul este rece şi nici cea cu copiii nu este mai bună. Am gândit că toate astea i se datorează şi ei, socotind-o uşor egoistă în suferinţa ei, aşa cum îi reproşează şi soţul: “Care dintre noi a preferat să-şi dedice viaţa unor copii care nu sunt ai ei, tu sau eu? Fiindcă ai mai multă răbdare pentru fiecare copil de la şcoală decât pentru copiii tăi!”

Dar da, după ce viaţa îţi este dată peste cap de un accident, după ce vezi şi revezi momentul şi ai face orice să dai timpul înapoi şi programul acelei dimineţi să fie diferit cu doar câteva minute, nu mai poţi fi acelaşi, nu poţi să nu te gândeşti “de ce eu?” şi să nu cotrobăi prin toate detaliile acelei zile şi ale celor de dinainte pentru a găsi ceva, orice ar fi putut schimba secunda tragediei.

Şi de-asta Zeruya Shalev este scriitoarea mea preferată şi, în continuare, aş vrea o bibliotecă plină cu cărţi scrise de ea. Mă pune faţă în faţă cu convingerile mele, cu ce am eu impresia că ştiu şi cred, pentru ca, pe parcursul paginilor, să mă facă să văd dincolo de aparenţe, îmi arată ceea ce, teoretic, ştiu, dar iată că mă grăbesc să condamn, că nimeni nu caută refugii, nu devine rece şi nu se retrage din propria viaţă şi de lângă cei apropiaţi din răutate sau egoism, ci din suferinţă.

Îmi place să cred că nu există egoism, doar oameni nefericiţi.

Pe de altă parte, dacă ştim asta, înseamnă că avem, totuşi, nişte alegeri de făcut şi nu trebuie să uităm nici că fericirea nu vine peste noi, ci trebuie s-o căutăm şi s-o cultivăm. Şi nu, nu mă gândesc la o fericire intensă, că ne-ar scurtcircuita, ci la un soi de împlinire care vine din echilibru. E drept că înţelegem asta destul de târziu şi oricum ne trebuie cel puţin o viaţă să şi punem în practică Smile

Şi în celelalte romane ale Zeruyei, personajele par să fie în căutarea echilibrului şi, dacă în Viaţa amoroasă, balansul era între extrema lucidităţii şi cea a pasiunii în iubire, în Durere, echilibrul capătă semnificaţii mai ample, întinzându-se asupra a ceea ce numim viaţă. Un om care se refugiază constant în ceva, indiferent că e vorba de muncă, de sport, de copii, de amor nu este un om împăcat cu sine şi cu viaţa, tocmai pentru că este necesar acel echilibru între sine şi ceilalţi, între muncă şi timpul liber, între familie şi propriile plăceri, între soţ şi copii. Fiecare dintre noi suntem mai multe persoane, iar Iris ilustrează perfect această idee, deţinem de-a lungul vieţii mai multe calităţi, de la a fi copiii cuiva la a fi părinţi, de la a fi iubiţi, soţi la a fi profesionişti într-un domeniu, de la a fi prieteni la a fi ceea ce ne fac să fim propriile pasiuni…şi toate aceste persoane sau personalităţi care trăiesc în noi cer ceva din energia şi timpul nostru, iar noi trebuie să avem înţelepciunea să le hrănim cât mai echilibrat.

Nimic condamnabil în ce s-a întâmplat cu Iris, cu toţii avem perioade de refugii, mai lungi sau mai scurte, dar măcar să nu ne păcălim că e totul bine, să nu ne minţim că aşa suntem noi, pentru că nu suntem în niciun fel bătuţi în cuie, ci suntem cine alegem să fim, doar că ne prindem greu de asta sau mai uităm din când în când şi, în răstimp, acumulăm în vieţile noastre “mormane de gunoi”.

…gustul cafelei e amar ca aceste cuvinte, e ca şi cum s-ar vedea prin ochii lui, ca şi cum ar vedea toată cantitatea de murdărie care s-a adunat în anii de trai în comun. Numai o pojghiţă subţire desparte rutina vieţii cotidiene de mormanele de gunoi, gândeşte ea. Ni se pare că la noi în casă e curat, fiindcă aruncăm în fiecare zi sacul de gunoi la ghenă, ni se pare că trupul nostru e curat fiindcă facem în fiecare zi duş, dar gunoaiele cu adevărat primejdioase se adună sub piele şi pe acelea nu avem cum le îndepărta, pentru că şi atunci când le azvârlim afară, aşa cum face el acum, ele nu dispar, ci se dublează, fiindcă acum o să fie şi înlăuntrul ei, pentru că fiecare om e un mic univers în care se adună gunoi, şi chiar şi atunci când facem duş şi ne dăm cu deodorant, şi când ne îmbrăcăm frumos şi ieşim la restaurant sau la teatru sau la operă, şi chiar când conversăm cu politeţe, şi chiar şi atunci când facem dragoste, e vorba de două grămezi de gunoi, şi, cu prima ocazie asta iese la iveală…

Zeruya înţelege, empatizează cu personajele, dar, în acelaşi timp, le trezeşte, le forţează să evolueze, le provoacă în întâmplări menite să le zdruncine şi să le pună întrebări, să le întoarcă spre interior şi să facă alegeri. Nu te poţi ridica într-adevăr până nu cazi. Iris traversează o perioadă cheie în care se trezeşte forţată să se întrebe ce contează, cât de inutile îi sunt eforturile, ajunge uneori la concluzia deprimantă că nimic nu contează, dar, aşa cum spuneam când am redat un fragment din romanul Durere, uneori, e necesar să ne dăm un pas în spate, să privim totul ca pe o deşertăciune, să ne revoltăm un pic de inutilitatea eforturilor, pentru a reuşi apoi să înţelegem şi să alegem ceea ce contează în final.

Pfui…nu-mi dau seama foarte bine cum e pentru cineva care citeşte atâta amar de paragrafe pe marginea unui personaj, dar eu m-am aprins aici povestind şi am cam obosit luptându-mă cu Iris şi cu mine Big Smile

Nu voi încheia, însă, înainte de a mai atinge o zonă în care romanul Durere m-a impresionat. Zeruya Shalev a fost ea însăşi victima unui atentat, iar povestea lui Iris s-a născut din experienţa scriitoarei. Cu toate astea, tonul cu care vorbeşte despre toleranţă, despre un proiect “Celălalt sunt eu” care are ca scop educarea copiilor în spiritul înţelegerii duşmanului şi al colaborării, mi-a tăiat respiraţia. Citim constant şi vedem mereu atitudini şi comportamente ce reflectă acea “politically correctness”, toată lumea flutură acest principiu de parcă odată cu el, s-ar fi descoperit rezolvarea tuturor problemelor, dar nimeni nu ne învaţă despre emotional correctness.

Poate că este uşor pentru noi, care n-am fost loviţi, să ne gândim şi la partea cealaltă şi să propovăduim toleranţa, dar nu ştim cum am reacţiona dacă am fi victime, câte resentimente, câtă ură am putea strânge în noi şi, când un om care a trecut printr-un atentat scrie despre “a vedea punctul de vedere al celuilalt” şi despre a colabora pentru a preîntâmpina lovituri noi, nu pot decât să ridic pălăria şi să-i admir capacitatea de înţelegere dincolo de reguli, corectitudinea politică nefiind, totuşi, în stare să gestioneze suferinţă, disperare,durere…emoţii.

Cred că am să dedic o postare separată ideii de corectitudine emoţională, pornind de la rândurile Zeruyei Shalev. Până una, alta, să închei, aş zice, şi nu cred că e nevoie să mai spun că recomand fiecare rând din fiecare roman al scriitoarei.

Începutul iertării – ca proces la care participă ambele părţi deopotrivă – e însăşi recunoaşterea durerii pricinuite atât nouă, cât şi celuilalt, e capacitatea de a vedea punctul de vedere al celuilalt alături de punctul nostru de vedere. La începutul iertării se află modestia care îţi dă posibilitatea să-l vezi pe celălalt ca pe o entitate independentă şi deosebită, şi nu ca rezultatul voinţei şi acţiunilor noastre. Este obligaţia de a ne ajuta unul pe celălalt să evităm noi lovituri, conştienţi de faptul că o schimbare adevărată se poate realiza numai prin cooperare.

Oare pentru tine murim noi, limbă ebraică? Ne îngropăm părinţii cei tineri şi pe tinerii noştri abia ieşiţi din copilărie numai şi numai ca numele lor să fie scrise în ebraică pe table de piatră reci, presărate pe tot întinsul acestei ţări în fierbere necontenită?

Când suntem loviţi, ne aşteptăm ca acela care ne-a lovit să recunoască durerea pe care ne-a pricinuit-o şi să recunoască răspunderea şi vina pe care le poartă faţă de noi. Noi, cei pe care lovitura i-a umilit, vom aştepta ca acela care ne-a lovit să se înjosească în faţa noastră şi să ne ceară să-l iertăm, şi mai cu seamă vom voi să credem că în personalitatea lui s-a petrecut într-adevăr o mare schimbare, atât de mare, încât nu mai trebuie să ne teme că ne va lovi din nou.

…în vremea din urmă ceva s-a deranjat în dialogul nostru, gândeşte ea, ne folosim de cuvinte ca să ascundem, nu ca să dezvăluim. Am trădat cuvintele, şi asta e poate mai grav decât să ne trădăm unul pe altul, am trădat cuvintele, şi ele ne pedepsesc.

Renunţaţi la mine, voia ea să le spună, renunţaţi la mine aşa cum eu am renunţat la voi, pare greu, dar e atât de uşor. Asta e exact înşelătoria cea mare datorită căreia supravieţuieşte omenirea, minciuna menită să ascundă de oameni faptul că e mai uşor să renunţi la un lucru decât să te agăţi de el, dar în clipa în care înţelegi asta, ca şi cum ai muşca pe furiş din mărul pomului cunoaşterii, descoperi gustul îngrozitor al lipsei de sens şi de-acolo nu mai există drum de întoarcere. Pentru că nu mai are sens să mănânci şi nu mai are sens să bei, n-are sens să te speli şi n-are sens să te îmbraci, şi n-are sens să ieşi din casă şi n-are sens să te întorci, şi n-are sens să munceşti şi n-are sens să înveţi, n-are sens să te căsătoreşti şi n-are sens să naşti.

În fiecare seară asculta scenariul ăsta radiofonic, identificând schemele, analizând întâmplările, dar o indiferenţă nouă o despărţea de personajele scenariului, un paravan de insignifianţă se înălţa între ea şi ele. Oare orice sistem de relaţii pare lipsit de interes când îl contemplăm de departe, după ce suntem eliminaţi din el? se întreba ea câteodată, oare numai sentimentul profund, incontestabil, de apartenenţă, numai el ne face să ne lăsăm integraţi, să ne îndrăgostim de un prunc mititel, să ne dăruim unui partener? Pentru că din momentul în care o forţă arbitrară retează deodată conexiunile, sensul se pierde în tot şi în toate.

Îşi aduce aminte de un haiku pe care l-a auzit cândva de la Miki, despre un poet care a plecat să se însingureze şi la întoarcere şi-a găsit casa arsă. “În loc să jelească, el a scris: Adăpostul a ars, nimic nu-mi mai ascunde faţa lunii.”

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.