“În fiecare clipă și cu fiecare nouă suflare, trebuie să te simți reînnoit.” Cele patruzeci de legi ale iubirii de Elif Shafak

Nu e niciodată prea târziu să te întrebi: “Sunt pregătit să schimb viața pe care o trăiesc? Sunt pregătit să mă schimb pe dinăuntru?” Dacă fie și o singură zi din viața ta e aidoma celei dinainte, este fără îndoială păcat. În fiecare clipă și cu fiecare nouă suflare, trebuie să te simți reînnoit iar și iar. Există o singură cale de-a renaște la o viață nouă: să mori înainte de moarte.

Sunt împărţită în două când e vorba de această carte…cam cum e şi romanul, împărţit pe două planuri, două poveşti ale căror filosofii care se cam contrazic, dintre care una mi-a plăcut foarte mult, iar cealaltă m-a dezamăgit.

Probabil că Cele patruzeci de legi ale iubirii n-a fost cea mai inspirată alegere pentru a o “întâlni” pe Elif Shafak. Am citit şi auzit multe păreri foarte bune despre scriitoarea turcă şi cred că poate mai mult, aşa încât voi mai citi şi alte romane de ea, dar trebuie să spun că acesta a avut de suferit în relaţia cu mine din mai multe motive.

Pe de-o parte, mă atrage filosofia orientală şi încerc pe cât posibil să văd lumea şi viaţa şi prin prisma multora dintre legile redate de Elif Shafak, dar modul superficial în care a ales să le aducă în prezent m-a dezamăgit cu atât mai mult.

Pe de altă parte, Cele patruzeci de legi ale iubirii, prin ipoteza de la care porneşte – o femeie blazată, dedicată familiei şi din obişnuinţă şi din lipsă de alte interese, ducând o existenţă monotonă, ajunge în acel punct al vieţii, prin care probabil trecem cei mai mulţi, în care, de voie, de nevoie, trebuie să-şi pună nişte întrebări care s-ar putea să-i zdruncine viaţa şi viziunea despre sine şi despre viaţă -, mi-a amintit de cărţile Zeruyei Shalev şi…ce să zic?! n-a făcut faţă comparaţiei.

Zeruya abordează, mai ales în Soţ şi soţie, o problematică similară, conceptul de detaşare care permite o înţelegere şi iubire autentică, dincolo de subiectivism, posesivitate şi control, dar o face fără forţări siropoase, cu luciditate şi respect faţă de inteligenţa cititorului.

Elif Shafak abordează o temă excepţională, foloseşte o poveste captivantă din trecut, redă nişte legi pe care cu toţii ar trebui să le înţelegem şi, totuşi, scrie o carte pentru femei care aşteaptă să fie salvate de o mare iubire.

În timp ce personajele din Soţ şi Soţie (ca şi cele din Durere, de-altfel) se transformă şi evoluează, personajul din Cele patruzeci de legi ale iubirii găseşte “ieşirea” din viaţa searbădă în legile iubirii pe care însă pare să nu le fi înţeles cu adevărat, ci să le adopte nedigerate, aşa cum probabil că se întâmplă în zilele noastre cu multe idei de acest fel. Chiar mă gândeam în ultima vreme că foarte multe dintre ideile “vândute” în cadrul cursurilor de dezvoltare personală sunt adevărate perle de înţelepciune şi reprezintă o filosofie spre care ar fi foarte bine să ne îndreptăm, dar nu pe nemestecate, nu pentru a le posta pe facebook fără să le digerăm, nu pentru a face paradă de ele, ci pentru a le diseca, înţelege, simţi şi trăi.

Revenind la roman, acesta cuprinde două poveşti paralele. Una se petrece în zilele noastre, în Boston şi este povestea Ellei Rubinstein care, după mulţi ani în care s-a ocupat de copii şi de casă, se angajează la o editură şi trebuie să scrie un referat despre romanul “Dulce blasfemie”, iar cealaltă este chiar acest romanul care se petrece în secolul al XIII-lea şi redă prietenia dintre poetul persan Rumi şi dervişul sufit Shams din Tabriz.

Romanul din roman este cel pentru care Cele patruzeci de legi ale iubirii merită citită. Personajele din Dulce blasfemie, aflate la limita între realitate biografică şi legendă, au consistenţă şi capătă viaţă în ochii cititorului, Elif Shafak zugrăveşte foarte bine atmosfera puternic spirituală a legăturii dintre ele, momentul naşterii ritualului mistic Sema, dansul dervişilor care intră în transă şi pot astfel să se rotească la nesfârşit, iar filosofia pe care o întâlnim în aceste legi trebuie cel puţin explorată.

Povestea din zilele noastre, însă, mi-a lăsat un gust amar. Nu este neverosimilă şi, din păcate, sunt convinsă că există multe persoane care aşteaptă să vină peste ele o iubire nebună şi inexplicabilă (sau alte “oportunităţi”) care să le scoată din rutină, care preferă să fie salvate decât să încerce să-şi vindece viaţa în stadiul în care este prin munca de a se cunoaşte, de a înţelege cine sunt, de ce se află într-o situaţie în care au nevoie de o salvare, ce-şi doresc şi ce pot face în direcţia pe care şi-ar dori-o.

Aş fi vrut să văd mai mult transformarea din interior şi felul în care această transformare duce la o altă raportare faţă de exterior sau chiar la schimbarea lui, dacă e cazul. În roman, se întâmplă invers, personajul este “salvat de clopoţel” şi, pocnind din degete, aplică ceea ce învaţă despre viaţă şi despre iubire, i se schimbă percepţia şi comportamentul şi astfel, viaţa devine una împlinită. O fi doar impresia mea, pentru că nu cred în soluţii facile, în schimbări peste noapte, deşi uneori ne place să visăm că mâine ne trezim în altă viaţă. Nu zic că o fi chiar imposibil, dar rămân la părerea că evoluţia interioară înseamnă oareşce migală, pentru că anumite pattern-uri s-au construit în noi în nişte ani şi stările s-au cristalizat în jurul lor, iar pentru a le depăşi şi a evolua spre altceva e nevoie de timp şi de preocupare.

În ciuda cârcotelii mele subiective, recomand Cele patruzeci de legi ale iubirii pentru atmosfera persană şi pentru întâlnirea filosofiei orientale şi o să redau mai jos pasaje şi “legi” care mi-au plăcut.

Soare-răsare, soare-apune, miazăzi ori miazănoapte, nu are nicio însemnătate. Oriîncotro te-ai îndrepta, îngrijește-te doar să prefaci fiecare călătorie într-una lăuntrică. Dacă vei călători înlăuntrul tău, vei putea colinda întreaga lume, cât e de întinsă şi dincolo de ea.

Căutarea Iubirii te schimbă. Nu e niciun căutător printre cei ce pornesc în căutarea Iubirii care să nu se coacă la minte pe drum. În clipa în care pornești în căutarea Iubirii, începi să te schimbi pe dinăuntru și pe dinafară.

Dacă vrei să schimbi modul în care se poartă ceilalţi cu tine, ar trebui să schimbi întâi modul în care te porți tu cu tine. Până când nu înveți să te iubești, pe deplin și cu-adevărat, nu ai cum să fii iubit. Odată ce izbutești lucrul acesta, fii însă recunoscător pentru orice ghimpe pe care ceilalți ți l-au aruncat în cale. E un semn că vei fi curând potopit de o ploaie de trandafiri.

Calea către Adevăr este o trudă a inimii, nu a cugetului. Fă-ţi din inimă cel dintâi sfetnic! Nu din cuget. Întâmpină, înfruntă şi în cele din urmă biruieşte-ţi propriile frici cu inima. Cunoaşterea de Sine te va călăuzi către cunoaşterea lui Dumnezeu.

Răbdarea nu înseamnă să înduri smerit, ci să ai vedere îndeajuns de ascuţită ca să te încrezi în dezlegarea din urmă a unei întâmplări. Ce înseamnă răbdarea? Înseamnă să te uiţi la ghimpe şi să vezi trandafirul, să priveşti noaptea şi să vezi revărsatul de ziuă. Nerăbdarea înseamnă să ai vederea atât de slabă, încât să nu fii în stare să zăreşti dezlegarea.

Trecutul e o tălmăcire. Viitorul e o amăgire. Lumea nu se mişcă prin timp ca şi când ar fi o linie dreaptă, înaintând de la trecut la viitor. În schimb, timpul se mişcă prin şi înlăuntrul nostru în cercuri nesfârşite.
Veşnicia nu e un timp nemărginit, ci doar lipsa oricărui timp.
Dacă vrei să cunoşti lumina veşnică, scoate-ţi din minte trecutul şi viitorul şi rămâi în clipa de acum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.