Evgheni Vodolazkin la Bucureşti

laur-evCând am citit Laur spuneam că starea pe care încă o am când mă gândesc la poveste şi recitesc pasaje este ca o meditaţie, ca şi cum ai privi lumea şi viaţa din centru şi din afara în acelaşi timp. Bineînţeles, cărţile sunt cărţi, iar scriitorii, ca prezenţă, pot fi foarte diferiţi de rândurile care te-au cucerit, că doar nu era să mă aştept la meditaţie în cadrul unei lansări.

Am avut însă ocazia să văd cum gândeşte, cum vede scrisul, literatura şi viaţa un om care a scris un roman în care atinge toate laturile vieţii: naştere, moarte, iubire, boală, vindecare, conştiinţă, relaţia între materie şi spirit, timp, credinţă, iluminare. Şi am descoperit un scriitor care, într-adevăr, este în sine şi, în acelaşi timp, în afară, în faţa celorlalţi. Ştie exact cine este, ce are de oferit prin literatura pe care o scrie, nu se află în competiţie cu nimeni, cu niciun gen literar şi cu nicio idee, nu-şi doreşte decât să scrie aşa cum simte. A declarat că scrie cu inima şi cu sinceritate şi că, atunci când a scris Laur, a avut momente în care a plâns.

soloviovÎntâlnirea cu cititorii români cu ocazia lansării romanului Soloviov şi Larionov a avut loc la Librăria Humanitas Cişmigiu. Din introducerea făcută de Denisa Comănescu am aflat că România a fost prima ţară în care a fost tradus romanul Laur.

Au mai participat la eveniment Mihail Vakulovski şi Teodor Baconschi. Mihail Vakulovski, care a citit şi acest ultim roman apărut la Editura Humanitas, ne-a povestit că Soloviov şi Larionov, scris înainte de Laur, a fost o adevărată surpriză în Rusia, Evgheni Vodolazkin fiind mai degrabă cunoscut ca “om de ştiinţă”, doctor în ştiinţe filologice, istoric şi cercetător la Institutul Literaturii Ruse. În romanul Soloviov şi Larionov, vom regăsi, la fel ca şi în Laur, mister şi atemporalitate. Atunci când am scris despre Laur spuneam că timpul nu mai există într-o lume a renunţării la sine, într-un univers lipsit de condiţionări, iar despre cel de-al doilea roman al lui Vodolaskin, Mihail Vakulovski ne spune că avem de-a face cu aceleaşi momente “în afara timpului, când timpul nu contează, ci stările umane.”

Teodor Baconschi a început prin a aminti de relaţiile încordate româno-ruse, aspect care însă nu are nicio legătură cu relaţiile culturale. Evgheni Vodolazkin reuşeşte să scoată de dincolo de comunism o matrice spirituală. Mi-a plăcut explicaţia dată de Baconschi “nebunilor întru Hristos”, care reprezintă creştini convinşi că creştinismul şi-a pierdut reperele, aşa încât aleg să întruchipeze o lume pe dos cu scopul de a zgâlţâi percepţiile.

Evgheni Vodolazkin şi-a mărturisit încântarea de a fi întâlnit un public cunoscător şi fin, spunând că nicăieri nu a primit atât de multe aprecieri ca în România. În timp ce în Rusia se vorbeşte fie deştept, fie binevoitor, aici se vorbeşte şi deştept şi binevoitor, ceea ce mi-a sunat foarte fain.

A povestit că este născut în Kiev şi iubeşte Ucraina, dar a scris mereu în limba rusă şi se consideră scriitor rus, pentru că un scriitor aparţine acelei culturi în limba căreia scrie.

Despre Soloviov şi Larionov, ne-a spus că a ales titlul datorită muzicalităţii şi pentru că romanul conţine poveştile a două personaje între care există o legătură foarte puternică, chiar dacă unul trăieşte în prezentul cărţii, iar celălalt nu.

Răspunzând la întrebări, a subliniat că Laur nu este un roman istoric.

Pe mine nu mă interesează istoria. Pe mine mă interesează istoria sufletului.
Istoria este ca un acvariu pentru peşti, iar noi suntem peştii. Istoria este rama, dar noi desenăm portretul din tablou. Viaţa noastră este istorie în sine şi asta am vrut să spun prin Laur.
Istoria nu are ţeluri. Omul are un ţel.
Literatura nu este cea care descrie evenimente, ci oameni. Literatura reală scrie despre om!
Scriind despre Napoleon înainte de Waterloo, dacă povestim ce a mâncat Napoleon nu este literatură. Un astfel de roman devine literatură dacă vorbeşte despre ce gândea Napoleon, cum se pregătea de luptă, cum a resimțit înfrângerea.
Dacă scriem despre cum s-a găsit apă pe Marte, descrierea misiunii nu este literatură. Doar din momentul în care vorbim despre ce au simţit astronauţii devine literatură.

Una dintre întrebări a fost de ce eroul din Laur nu este ispitit, de ce nu se confruntă cu demoni şi nu este un răzvrătit, un revoltat precum eroii altor scriitori ruşi, părând mereu că ştie ce are de făcut. Scriitorul a răspuns că nu este aşa, Laur are parte de ispite, se îndoieşte permanent, dar depăşeşte îndoiala. Nouă ni se pare că sfinţii se nasc sfinţi. În realitate, sfântul păcătuieşte, dar se căieşte cu adevărat şi asta face să nu fie răzvrătit.

Întrebat ce părere are despre faptul că romanul Laur a fost considerat de unii critici ruşi o scriere filologică, Vodolazkin a spus că nu este filologic, pentru că orice scriere filologică se scrie cu capul, în timp ce el a scris Laur cu inima.

Ce să mai zic?! Încă mă gândesc la cuvintele scriitorului rus, încă nu-mi vine să cred că există oameni atât de împăcaţi, care urmează calea inimii şi nu se sfiesc să spună asta şi abia aştept să citesc Soloviev şi Larionov!

Evgheni Vodolazkin2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.