Omul în căutarea sensului vieţii

Viktor E. Frankl, psihiatru şi scriitor, care a trăit timp de trei ani experienţa lagărelor naziste, printre care cele de la Auschwitz şi Dachau, explică succesul cărţii sale Omul în căutarea sensului vieţii nu prin vreun merit personal, ci ca “o expresie a suferinţei vremurilor noastre: dacă sute de mii de oameni întind mâna către o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la chestiunea sensului vieţii, probabil că această chestiune este una care îi pune pe jar”.

Dar confesiunile lui Frankl nu ne oferă nimic mură-n gură, nu ne relevă sensul vieţii, pentru că nimeni nu poate spune altcuiva care este rostul vieţii sale, fiecare trebuie să descopere pentru sine şi să accepte responsabilitatea care derivă din propriul răspuns. Mai mult decât atât, sensul nu este bătut în cuie pe parcursul unei vieţi, el depinde de evoluţia noastră şi de contextul exterior.

Cuvântul cheie, al cărţii şi al logoterapiei – denumită şi “cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie, al cărei fondator este autorul – strâns legat de sensul vieţii este “responsabilitatea”. Suntem singurii responsabili pentru vieţile noastre şi nu doar prin acţiune, cât şi prin atitudinea pe care alegem să avem faţă de inevitabil. Libertatea este un concept fragil şi, uneori de-a lungul vieţii, o stare inexistentă dacă ne raportăm la împrejurări concrete, dar adevărata libertate este cea interioară, aceea care ne permite să ne poziţionăm într-un mod propriu la ceea ce trăim.

Omul poate păstra o rămăşită de libertate spirituală, de independenţă de gândire chiar şi în astfel de condiţii groaznice de stres psihic şi fizic. Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne amintim de aceia care treceau din baracă în baracă, mângâindu-i pe ceilalţi, dăruindu-le ultima lor îmbucătură de pâine. Vor fi fost puţini la număr, dar ei ne dau îndeajuns de multe dovezi că omului i se poate lua totul, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăţile umane – respectiv aceea de a-şi alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-şi alege propriul mod de a fi.

 

Frankl povesteşte în detaliu anii din lagăr, de la primele reacţii, aproape unanim suicidare, la adoptarea curiozităţii ca modalitate de a înfrunta realitatea şi până la momentul foarte bulversant al eliberării. Deşi experienţa este una extremă, atitudinile celor care au supravieţuit fără a-şi pierde umanitatea şi concluziile pot fi aplicate în aproape orice experienţă de viaţă, pentru că “la urma urmei, viaţa înseamnă să-ţi asumi responsabilitatea de a găsi răspunsul just la problemele acesteia şi de a face faţă sarcinilor pe care ea i le trasează fiecăruia dintre noi.”

Uneori, viaţa ne cere să acţionăm şi să schimbăm astfel ceea ce trăim, alteori, din contră, alegerea cea mai corectă este contemplarea şi dezvoltarea interioară, schimbarea proprie, aşa cum sunt momente în care ni se cere pur şi simplu să acceptăm ceea ce trăim şi să scoatem ce e mai bun din asta. În orice tragedie, există un potenţial ce poate fi valorificat, iar Frankl vede trei posibilităţi: “1) să transformăm suferinţa într-o realizare omenească şi într-o împlinire umană, 2) să derivăm din vinovăţie şansa de a ne schimba în bine şi 3) să derivăm din efemeritatea vieţii un motiv de a trece în mod responsabil la acţiune.”

Prin sublinierea responsabilităţii, autorul combate  “comoditatea” nihilismului şi a cinismului. Ideea efemerităţii nu trebuie să genereze păcătoasa senzaţie a lipsei de sens, “vidul existenţial”, care pare să bântuie omenirea secolului XX (şi încă nu şi-a găsit leacul în secolul XXI) ci, dimpotrivă, ar trebui să motiveze la canalizarea energiei spre găsirea propriului sens, care derivă din unicitatea fiecărui om.

Toate astea par clişee, vorbe mari, dar este cât se poate de adevărat că n-o să ne găsim calea căutând un sens al vieţii în general sau raportându-ne la ceea ce alţii consideră a fi sensul vieţii. Bineînţeles, şi Frankl, ca şi Bertrand Russel, găseşte că există anumite căi pentru aflarea acestui sens (munca, în sensul de a crea sau înfăptui ceva, dragostea – puteţi citi aici viziunea autorului despre salvarea prin dragoste – şi atitudinea faţă de suferinţă), dar, oricare ar fi calea şi sensul, ele sunt strâns legate de înţelegerea consecinţelor şi asumarea lor, grăitor în acest sens fiind imperativul logoterapiei:

Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!”
Mi se pare că nimic nu ar stimula mai mult sentimentul de responsabilitate ca această maximă care îi cere omului să-şi imagineze mai întâi că prezentul este deja trecut şi mai apoi că trecutul poate fi încă schimbat şi îndreptat. Un astfel de precept îl confruntă pe om cu finitudinea şi finalitatea a ceea ce face atât cu viaţa sa, cât şi cu sine însuşi.

 

Nicio acţiune şi nicio inacţiune nu rămân nerăsplătite şi principala “răsplată” sunt chiar consecinţele deciziilor noastre, de care depinde raportarea la noi înşine, felul în care suntem sau nu împăcaţi cu noi. Sensul vieţii nu înseamnă neapărat un scop, un ţel major, el se descoperă şi se urmează în fiecare zi. Din acest motiv, Frankl insistă pe responsabilitate, care, în puţine exemple pe parcursul cărţii, are legătură cu ceilalţi. Cel mai adesea ne dăm socoteală nouă înşine şi felul în care înţelegem să ne manifestăm stă la baza împăcării cu noi şi cu viaţa noastră, pentru că “Omul nu există pur şi simplu, ci întotdeauna decide cum va fi existenţa lui, ce anume va deveni el în clipa următoare. Prin urmare, orice fiinţă umană are în fiecare clipă libertatea să se schimbe.”

În final, câteva cuvinte despre logoterapie, care-mi pare o alternativă foarte bună la metodele clasice de abordare a psihicului uman. Aşa cum explică autorul, a ales această denumire tocmai pentru că derivă din cuvântul “logos”, care înseamnă sens. Spre deosebire de terapiile anterioare, este o metodă mai puţin introspectivă şi retrospectivă, preocuparea exagerată pentru propria persoană ducând la naşterea de simptome nevrotice care nu favorizează ieşirea din cercul vicios deja existent în cel care apelează la terapie. Logoterapia nu se concentrează asupra trecutului sau asupra efectelor acestuia, ci asupra viitorului şi asupra sensului, pacientul fiind îndrumat spre a-şi găsi propriul rost şi a-şi asuma răspunderea pentru viaţa sa.

Acestea fiind zise, nu mai spun decât că o recomand ca lectură obligatorie, indiferent de starea în care vă aflaţi cu privire la sensul vieţii, dovadă felul în care arată cartea mea după lectură Smile

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Totuşi, nu libertatea are ultimul cuvânt. Libertatea este doar una din feţele monedei şi doar o jumătate a adevărului. Libertatea este doar aspectul negativ al întregului fenomen, al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. De fapt, libertatea este în pericol să degenereze într-un simplu capriciu dacă nu este vieţuită în termenii responsabilităţii. Acesta este motivul pentru care am recomandat ca Statuii Libertăţii de pe Coasta de Est să îi fie adăugată o Statuie a Responsabilităţii pe Coasta de Vest.

Astfel, efemeritatea existenţei noastre cu niciun chip nu o face să fie fără sens. Dimpotrivă, ea întemeiază responsabilitatea noastră, căci totul pivotează în jurul faptului de a deveni conştienţi că posibilităţile sunt în mod esenţial tranzitorii. Omul alege permanent din mulţimea de potenţialităţi prezente; pe care dintre acestea le va condamna la nefiinţă şi pe care le va actualiza? Ce alegere va deveni realitate o dată pentru totdeauna, o nemuritoare “urmă în nisipul timpului”? În fiecare clipă, omul trebuie să decidă, fie în bine, fie în rău, cum va fi monumentul existenţei sale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.