Dragostea fericeşte pe cel care o simte

Da, ştiu, cât de clişeistică şi bombastică este exprimarea din titlu! Sper s-o salveze faptul că nu vine pe nemestecate, nu mi-am însuşit-o din vreo colecţie de citate pozitive.

M-am întrebat de multe ori dacă este mai fericit cel care iubeşte sau cel care se simte iubit. Bineînţeles că fraza din titlu nu-mi era necunoscută, dar, ca multe altele, îmi părea doar o zornăială, consolare artificială atunci când, ca tot omul, sufeream din dragoste şi mă consideram nefericită pentru că iubeam.

O astfel de concepţie s-a întors, însă, împotriva mea şi, când am ajuns să-mi scutur sufletul şi să văd că sună a gol, am înţeles şi eu că dragostea este un privilegiu, nu o povară.

Dar să revin la motivul postării. Am citit în cartea Omul în căutarea sensului vieţii de Viktor E. Frankl (psihiatru şi scriitor, care a trăit timp de trei ani experienţa lagărelor naziste, printre care cele de la Auschwitz şi Dachau) rânduri care m-au impresionat. Gândurile şi trăirile unui deţinut care-şi aşteaptă moartea din clipă în clipă şi care se agaţă de ceea ce mai poate însemna pentru el viaţa.

Sufletul meu se agăţa însă de chipul soţiei mele, pe care mi-l adusesem înaintea ochilor cu o claritate suprafirească. O auzeam răspunzându-mi, îi vedeam surâsul, privirea sinceră şi dătătoare de curaj. Fie că era sau nu reală, privirea ei era însă mai strălucitoare decât soarele care tocmai răsărea.

Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viaţă am înţeles adevărul, aşa cum l-au aşezat în ode atâţia poeţi, declarat ca ultimă înţelepciune de atât de mulţi gânditori. Adevărul că dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să aspire. Atunci am înţeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea şi credinţa umană trebuie să ne-o împărtăşească: izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. Am înţeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuşi să cunoască fericirea, chiar şi dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. Neînchipuit de singur, neputincios să se exprime printr-o activitate pozitivă, când singura realizare se reduce la a-şi îndura suferinţa aşa cum se cuvine – onorabil, aşadar aflat într-o astfel de situaţie, omul poate, prin contemplarea plină de iubire a chipului persoanei iubite, pe care îl poartă în sine, să ajungă la împlinire.
[…]
Sufletul meu era încă agăţat de chipul soţiei mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu ştiam dacă mai era în viaţă. Ştiam un singur lucru – un lucru pe care îl învăţasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că mai este sau nu în viaţă, toate acestea încetează, cumva, să mai conteze.

Nu ştiam dacă soţia mea mai trăia şi nu aveam nicio posibilitate de a afla adevărul (pe toată perioada detenţiei nu am putut trimite şi nici primi vreo scrisoare); dar în clipa aceea nu mai conta. Nici măcar nu aveam nevoie să aflu; nimic nu putea ştirbi tăria dragostei meie, a gândurilor mele, şi chipul iubitei mele. Dacă aş fi ştiut în clipele acelea că soţia mea era moartă, cred că aş fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplării chipului ei, iar conversaţia mea lăuntrică cu ea ar fi fost la fel de vie şi de îndestulătoare.

Facebook comments:

3 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.