Crezul lui Henry Miller – despre societate, oameni şi artă

Henry-Miller-paintingCând am scris despre Tropicul Cancerului, spuneam că este scrisă cu maximă onestitate şi frapează într-adevăr, dar nu printr-un atac la pudoare, ci prin refuzul de a îmbrăca în convenţii naturalul, despuind omul de “podoabele” false ale civilizaţiei şi redându-l aşa cum este şi poate fi, uneori animalic, dar un animal genial.

Deprinderii de a trânti adevăruri dure i se adaugă, în Ochiul cosmologic, talentul de a le exprima şi mai energic decât în Tropice şi mi se pare genial să poţi înfăţişa realităţi aparent debusolante, poate dureroase pentru unii, aberante pentru alţii, cu maxim de optimism. Să fii un Sisif care priveşte stânca şi urcuşul abrupt cu încredere, cu curiozitate, aşteptând cu febrilitate să descopere încă o dată cazna, convins că, şi de o va învinge, şi de nu, este un învingător prin simplul fapt că acceptă provocarea de fiecare dată.

Şi acesta este Miller, care, spre deosebire de alţi demascatori ai adevărurilor, o face fără pic de tristeţe sau amărăciune, fără confuzie şi fără vreo urmă de depresie! Ăştia suntem, asta e viaţa, să muşcăm cu poftă şi luciditate din ea! Grin

Dacă mi-aş dori vreodată să fiu nemuritoare sau măcar să trăiesc foaaaarte mult, ar fi pentru că mor de curiozitate să cunosc omenirea peste o sută de ani, peste trei sute de ani, peste o mie de ani, să văd revoluţiile care vor mai bulversa omul şi evoluţia pe care acesta o va cunoaşte, pentru că, puţin câte puţin, se simt zorii unei noi lumi…

Din nou trebuie să subliniez că există undeva o mână nevăzută care mă împinge spre câte o carte. Am început Ochiul cosmologic la impuls şi constat că e cea mai bună alegere după recenta lectură a cărţii Posibilitatea unei insule de Michel Houellebecq, romanul care m-a făcut să mă simt un antierou, un “aşa nu” şi care a reuşit să mă deprime, ceea ce n-au reuşit de-a lungul timpului Pessoa, Camus, Miller, Celine şi alţii asemenea. Dar mai multe când voi scrie despre fiecare din ele, deocamdată mă bucur de Miller!

Sper să vă bucuraţi şi voi Smile Semnalizările cu bold îmi aparţin, sublinierile îi aparţin lui Miller, redate cu italic în original.

Când, în cele din urmă, fiecare om îşi va da seama că nu se poate aştepta nimic din partea lui Dumnezeu, a societăţii, a prietenilor, a tiranilor binevoitori, a guvernelor democratice, a sfinţilor, a mântuitorilor sau chiar a celei mai sfinte dintre sfinte, educaţia, când fiecare om va realiza că trebuie să muncească cu propriile mâini ca să se salveze şi că nu trebuie să se aştepte la nici un fel de milă, atunci poate că…Poate! Chiar şi atunci, văzând ce fel de oameni suntem, mă îndoiesc. Ideea e că suntem osândiţi. Poate că vom muri mâine, poate că vom muri peste cinci minute. Haideţi să ne analizăm. Putem face ca ultimele cinci minute să conteze, le putem face distractive, vesele chiar, dacă vreţi, sau putem să le irosim aşa cum am irosit şi orele, zilele, lunile, anii şi secolele. Nu va veni nici un dumnezeu să ne salveze. Nici un sistem de guvernare, nici o credinţă nu ne vor oferi acea libertate şi dreptate după care strigă oamenii cu horcăit de moarte. […]

Să-i faci pe oameni să se ralieze în jurul unei cauze, unui crez, unei idei este întotdeauna mai uşor decât să-i convingi să îşi ia în stăpânire propria viaţă. Trăim într-un furnicar şi principiile noastre frumoase, ideile noastre splendide nu sunt decât ochelari de cal pe care îi punem la ochi ca să facem moartea acceptabilă. Nu am avansat nici un milimetru dincolo de ideea omului primitiv despre fertilitatea morţii. Din zorii civilizaţiei ne tot omorâm unii pe alţii – din principiu.[…] Trăsătura distinctivă a omului civilizat este că el ucide en masse. Totuşi, chiar mai regretabil de-atât este faptul că el trăieşte viaţa maselor. Viaţa sa e trăită în concordanţă cu totemurile şi tabuurile, la fel de mult acum ca şi în trecut, ba poate chiar mai mult.

Rolul pe care artistul în joacă în societate este acela de a reînvia instinctele primitive, anarhice, care au fost sacrificate pentru ideea de a trăi în confort.[…] Dacă voi alege să rămân artist în loc să cobor în stradă şi să-mi pun pe umăr o muschetă ori să azvârl cu o petardă este pentru că viaţa mea ca artist mi se potriveşte ca o mănuşă. Nu e cea mai confortabilă viaţă din lume, dar ştiu că e viaţă şi nu am de gând să o dau în schimbul unei vieţi anonime în cadrul frăţiei oamenilor – care este fie o moarte sigură, fie o cvasi-moarte, fie – în cel mai bun caz – o crudă decepţie. Sunt suficient de plin de mine ca să cred că, trăindu-mi propria viaţă în felul meu, este mult mai probabil să ofer viaţă şi altora (deşi nici măcar asta nu constituie principala mea preocupare) decât dacă aş urma pur şi simplu ideea altcuiva despre cum să-mi trăiesc viaţa, devenind un om între oameni. Mi se pare că această luptă pentru libertate şi dreptate este o mărturisire sau o recunoaştere din partea tuturor celor care se angajează într-o asemenea luptă că au eşuat în a-şi trăi propria viaţă.[…]

Înseamnă că viaţa însăşi e o luptă, o luptă permanentă. Asta pare ceva aproape banal şi, de fapt, a devenit banal, din cauza perspectivei limitate a lui Darwin şi a celor ca el. Banal deoarece lupta noastră a devenit banală, fiindcă lupta noastră este pentru hrană şi un acoperiş deasupra capului – Dumnezeule, nici măcar pentru asta, ci a ajuns să fie o luptă pentru muncă. Oamenii se luptă pentru dreptul la muncă! Pare aproape incredibil, dar la asta s-a ajuns, la asta se reduce marele ţel al omului civilizat. Ce luptă eroică! […]

Cu toţii caută lideri care să le asigure îndeajuns de multă muncă pentru a le oferi hrană şi adăpost. Eu caut ceva mai mult de atât, ceva ce nici un lider nu-mi poate oferi. Nu sunt împotriva liderilor ca atare. Din contră, ştiu că sunt necesari. Vor fi necesari atâta timp cât oamenii îşi sunt insuficienţi lor înşişi. În ceea ce mă priveşte, nu am nevoie de nici un lider şi de nici un dumnezeu. Sunt propriul meu lider şi propriul meu dumnezeu. Îmi făuresc propriile biblii. Cred în mine însumi – acesta este crezul meu.[…]

N-am nevoie de explicarea societăţii noastre capitaliste. Ducă-se dracului societatea voastră capitalistă! Ducă-se dracului societatea voastră comunistă, societatea voastră fascistă şi toate celelalte societăţi ale voastre! Societatea e alcătuită din indivizi. Pe mine individul mă interesează, nu societatea. […]

Ajungând la problema mai urgentă, conflictul extrem de important dintre artist şi colectivitate…atitudinea tot mai răspândită în rândul publicului că artistul e un lepros, atitudinea psihanaliştilot că arta e o simplă expresie a unui conflict nevrotic, intensificarea şi obiectivarea unei condiţii care se găseşte în alte straturi ale societăţii, atitudinea confuză în rândul artiştilor înşişi cu privire la natura şi scopul artei, alături de credinţa foarte categorică a multor artişti că “arta e un leac”…[…]

Vreau să aflu dacă tu consideri munca psihanalistului un efort de-a adapta omul la realitate şi, în cazul ăsta, dacă tu consideri o astfel de adaptare mai importantă decât recrearea realităţii, prin intermediul artei. Preferi o nivelare lină, o funcţionare liniştită din partea individului în societate, unei stări de tensiune, erupţie, fertilitate? Fireşte că vei spune NU. Implicaţia este, însă, că artistul seamănă discordie, vrajbă. A încerca să elimini elementele perturbatoare din viaţă prin “adaptare” este echivalent cu a-l expropria pe artist. Teama, iubirea, ura, toate expresiile sau reacţiile diverse, contradictorii ale personalităţii sunt ceea ce compun urzeala vieţii. Nu poţi scoate una fără ca întregul edificiu să se dărâme.

Fără îndoială că aici îmi vei răspunde spunând: Exact asta încearcă psihanaliştii să facă, să-i determine pe oameni să accepte viaţa ca pe o luptă, ca pe un conflict, ca pe un joc. Însă de îndată ce psihanalistul intră în teren în rolul de medic, chestiunea de ce viaţa noastră prezintă un astfel de tipar îl interesează mult mai puţin decât cum să combată acest tipar. Aş zice că, pe măsură ce creşte influenţa psihanalistului, va avea loc o prevalenţă crescândă a nevrozei. Se va crea o nişă pentru ea şi, cu cât vom pretinde că luptăm mai aprig cu ea, cu atât va deveni mai puternică pe poziţie. […] Iar ţelul artistului, după cum văd eu lucrurile, este să-i determine pe oameni să dorească o altă imagine, diferită. […]

Există o mare asemănare între figurile religioase din trecut şi psihologii de azi. Tema fundamentală este mântuirea, indiferent că e vorba de “găsirea lui Dumnezeu” sau de “adaptarea individului la realitate”. (“N-am putea reuşi să sistematizăm confuzia şi astfel să ajutăm la completa discreditare a lumii realităţii?” întreabă Dalí.)

Henry Miller – Ochiul cosmologic

Şi, pentru că tot a venit vorba de artă, scrisul n-a fost singura artă care l-a atras pe Miller. Pe lângă faptul că-l admira pe Picasso şi-l considera un geniu (puteţi citi un articol dedicat lui Picasso în 1971), pe site-ul www.henrymiller.org găsiţi o galerie cu picturile lui Miller, printre care şi imaginea din postare Smile

Voi reveni şi cu câteva pasaje despre scris şi despre propriile-i scrieri Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.