Cele mai frumoase amintiri

Tre’ să spun de la bun început: Françoise Sagan m-a cucerit.

Nu citisem nimic de “Charming little monster” şi am zis să încep cu Cele mai frumoase amintiri, o carte autobiografică, în care Françoise Sagan povesteşte, într-o ordine aleatoare, întâmplări din viaţa sa, evocă întâlniri cu oamenii pe care i-a cunoscut şi se destăinuie în chestiuni mai delicate, precum obsesia pentru viteză şi pasiunea pentru jocurile de noroc.

Odată ce pătrunzi în lumea lui Sagan, eşti fascinat şi, în acelaşi timp, devii nostalgic. Însăşi autoarea are momente de nostalgie în special legate de mediul artistic în care a trăit şi care, în anii ’50-’60, avea alt farmec decât în 1984, când scrie cartea.

Citind, m-am plimbat de la New York la Paris, de la Saint Tropez la Deauville şi de la Miami la Cannes. I-am cunoscut pe Billie Holiday, Tennessee Williams, Orson Wells şi Jean- Paul Sartre. Despre toţi Françoise Sagan scrie cu căldură, dar şi cu obiectivitate. Pe sine se ia oarecum în glumă şi – ceea ce mi-a plăcut cel mai mult – din paginile cărţii, se desprinde o raportare contradictorie la trecut, la viaţă. Pe de-o parte, se simte o uşoară exaltare, Sagan retrăind şi transmiţând efervescenţa momentelor, iar, pe de altă parte, povesteşte totul cu luciditate şi detaşare.

Cele mai însufleţite rânduri sunt cele în care vorbeşte despre viteză şi despre jocurile de noroc. Viteza rămâne una din pasiunile sale chiar şi după ce suferă un accident grav, urmat de spitalizare şi mai multe luni în ghips. În ce priveşte jocurile de noroc, Françoise Sagan este de părere că “atracţia jocului o ai sau n-o ai“. M-au absorbit aceste pagini şi am găsit în ele o senzaţie stranie de eliberare, ca şi cum jocurile de noroc ar fi cea mai bună atitudine împotriva materialismului, o sfidare supremă a banilor.

Mai am mult de aprofundat la capitolul “Sagan” şi, din câte am văzut pe net, cărţile editate la noi s-au cam epuizat, aşa încât voi recurge la ecranizări: Good Bye Again după Aimez-vous Brahms? (abia aştept să-i revăd pe Ingrid Bergman şi Yves Montand), Bonjour Tristesse, film după primul roman apărut în 1954, cu care a şocat Franţa şi, în scurt timp, lumea, Château en Suède şi, nu în ultimul rând, filmul despre viaţa ei, Sagan, apărut în 2008.

Contrar celor ce s-ar putea crede, tempourile vitezei nu sunt cele ale muzicii. Într-o simfonie, nu allegro sau furioso corespund vitezei de două sute pe oră, ci andante, mişcarea lentă, maiestuoasă, un fel de palier la care se ajunge dincolo de o anumită viteză, când maşina nu se mai zbate, nu mai accelerează, şi când, dimpotrivă, se lasă, ca şi trupul celui de la volan, în voia unui fel de vertij lucid, atent, şi căruia se obişnuieşte a i se spune “Îmbătător”.

 

La fel cum se întâlneşte cu jocul, cu hazardul, viteza se întâlneşte cu fericirea de a trăi şi, în consecinţă, cu speranţa confuză de a muri care zace tocmai în fericirea de a trăi.

Nu ştiu de ce luasem cum mine acel Rimbaud; trebuie că voi fi avut despre mine însămi o idee de genul: “Tânără mergând să citească poeme în zori pe o plajă”, o idee care se potrivea imaginarului meu – şi ştie toată lumea cât de mult călăuzesc imaginarele paşii şi atitudinile acelei fiinţe atât de nefericite şi atât de triumfale, atât de veşnic umilite şi atât de profund orgolioase care putea fi cineva de cincisprezece ani pe vremea aceea, şi care poate fi în continuare şi astăzi.

Autor: Françoise Sagan; Editura Nemira, Colecţia Babel, 2009; Traducere din limba franceză Ion Doru Brana; Nr. pagini: 175

5 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.